c’moooooooon!

Ba! Ce dracu’?! Eu sunt blestemata sa imi iau mingi in cap, sau ce?!

E cam naspa, stii. Adica nu e neaparat dureros, cat e de penibil, umilitor, jenant etc. etc.

da dom’le!

Bai, realizez ca eu nu mai am timp sa scriu. Si totusi, imi fac timp sa trec pe altii si sa comentez. Ba si comentez acolo… comentez frate, nu gluma. Uneori, comentariile mele sunt mai lungi decat posturile lor. Si e asa, funnea. Ma gandesc ca eu as putea foarte usor sa copiez comentariile pe care le las si sa le pun aici. Poate o sa fac asta. Sau poate las doar link.

Deocamdata, iacata ultimul comentariu lasat la Xayide.

7. andra – noiembrie 29, 2009

bai, iti zic, asa eram eu cu cartile anul trecut. acum nu stiu ce dracu’ am, ma chiiiiiinui cu niste carti amarate… si stii ca se mai intampla sa iti pice in mana o carte care TREBUIE (gen, pentru scoala or something) sa o citesti dar e de cacat! adica ea, asa, o fi calumea, blablebliblobla bla bla, da’ tie nu iti capteaza atentia si pace! ba si parca nu se termina frate cartea aia. si citeeesti… si citeeeesti… ba si nu se mai teeeermina… si ramai asa, cu un gust nasol dupa o carte d-asta de ti se ia o vreme.

aa da, si! era sa uit – si eu am citit Elevul Dima, si mi s-a parut sincer superba [bine, bine! recunoosc, la un moment dat incepuse sa ma plictiseasca pentru ca punea PREA MULT accent pe expeditia pizdii ma-sii, da' a trecut repede )]. cu toate ca eu speram din tot sufletul sa fie finalul ala dramatic, ei doi se sinucid intr-un cadru care sa se potriveasca bine (camera veche si saracacioasa de hotel nu e rea, da’ au fost acolo niste chichite care au facut rahatul praf), si sa moara amandoooi, in acelasi tiiiiimp, asa cum planificaseraaaa, si sa fie frumooos si dramatiiiiiic (mie imi plac finalurile dramatice in care personajul principal se sinucide, dupa cum observi. unii oameni zic – “ce sadic.”; mie imi plac, asta e, duceti-va naibii!). si in fine, nu se intampla asa, si e trist. si e un final naspa. si mie nu imi place. de fapt, nu mai stiu exact cum e finalul, da’ stiu ca eu am fost dezamagita rau ca nu a iesit cum vroiam eu (si cum planuisera si ei, de fapt).

oo, si asta e faza in care eu imi dau seama ca tu probabil nu ai terminat cartea si cand citesti acest comentariu o sa zici probabil “NU! fuck! ce proasta, uite-o si p-asta, s-a gasit ea sa vorbeasca! nuuuuu!” si inchizi repede calculatorul si iei cartea in brate.

sper totusi sa nu fie asa. da’ iti zic, m-a frustrat teribil ca nu iesit finalul dramatic cum trebuia.

da’ chiar si asa, e buna cartea. mie mi-a placut.

moah!

Nu pot sa dansez pe dnb. Nu-mi iese si pace. Fir-ar!

:-l

Tocmai am realizat că mă enervează teribil oamenii care folosesc în exces “:P”. Gen, scriu 3 vorbe “:P”. Mai bagă 1 cuvânt “:P”.  Pleacă, mai pun un “:P”. La status – blableblibloblublăblâ :P:P. Mass – care aveţi x căcat de melodie? :P:P:P:P.

Etc etc.

Fraţilor, mă stresaţi! Nu, pe bune. E dampulea să bagi câte un “:P” la fiecare chestie pe care (mi-)o zici.

Dacă vorbeşti cu d-astea aşea în general, eşti naşpa. Şi dacă vorbeşti cu d-astea aşea cu mine, te bag in origini.

 

Later Edit: Sunt şocată, de unde valu’ ăsta nou de cititori? De fapt stai, să nu mă arunc aşa cu capul înainte. Probabil erau doar în trecere.

dragut asa!

DA! Mulţumesc cerului, pământului şi tuturor fiinţelor mistice posibil existente într-un oarecare univers paralel profului de istorie, nu am mai dat test azi! Ce biiinee! Aveam de învăţat vreo 20 de pagini, nu ştiam mai nimic. Când să citesc dimineaţa asta (pentru că altfel decât pe ultima sută de metri NU SE POATE!) nu îmi intra absolut nimic în cap şi îmi picau ochii-n gură de somn. Ce să mai, era dampulea.

Dar nu mai contează! Ideea e că nu am mai dat test, ne-a predat şi ne-am simtem bine de tot la ora lui. Nu, pe bune, proful ăsta e al naibii de funnea uneori, în special pentru ce scrie pe tablă. Uite azi, spre exemplu, nu ştiu ce căcăt scria el acolo pe tablă, că eu am înţeles ANTICĂ CARE (pentru că noi avem o tablă naşpa pe care nu vezi nimic când e udă, iar tipul scrie cu majuscule). Şi evident că am  început să râd cu râsul ăla al meu zgomotos (pentru că subtil NU SE POATE!) şi i-am spus şi Mădălinei, şi uite aşa am avut toată ora o criză de râs. Mă rog, oricum pe voi nu vă interesează chestiile astea şi foarte probabil nu vă amuză deloc (pentru că aşa e frate, nu e aceeaşi chestie ca atunci când trăieşti momentul).

Mă rog. Şi am dat test la mate. Două exerciţii – unul l-am facut perfect! …până la jumătate, pentru că partea a doua… ei bine, de partea a doua am uitat. Dă-o naibii. Iar în al doilea am băgat o vrăjeală acută, habar n-aveam să-l fac. Deci mesaj pentru profa de mate care se machiază în valuri (nu pe bune, femeia asta cred că nici nu se uită în oglindă când se machiază. m-am gândit că de Crăciun poate ar fi frumos să îi facem un cadou din partea clasei, un ghid gen “Cum să te machiezi corect” or something): încă una!

O! O! O! Şi am luat 10 la latină! La testul de ieri. Iiiiii! Drăguţ aşa.

n-avem titlu.

Pentru profa de mate care săptămâna trecută m-a dat afara şi mi-a pus absenţă pentru că am întârziat 4 minute: click.

Pentru pitzipoanca aia de acum 2-3 săptămâni de la intrare: click.

Pentru mingea de volei pe care mi-am luat-o în cap azi la sport: click.

Pentru profa de mate again pentru că m-a plictisit îngrozitor azi cu funcţiile ei şi cum f de x este nota la matematică a lui x şi bla bla bla: click.

Pentru pitzipoancele care se uită cu faţa aia superioară la mine în metrou: click.

Pentru cocalarii care se pun zid în faţa mea la metrou: click.

Pentru tipul dubios de acum o lună care stătea lângă mine şi îmi citea mesajele pe care le trimiteam: click.

Pentru fostu administrator: click.

Pentru Poliţia Comunitară Aviaţiei pentru că în ultima lună de vacanţă puneaţi aspiratorul la 7 dimineaţa: click.

Pentru vechitura aia de televizor de la mine din cameră că s-a ars şi s-a exorcizat în faţa mea aseară: click.

Pentru fiinţele umane care nu înţeleg cuvântul NU: click.

Pentru voi ăştia care nu vă puteţi abţine şi simţiţi nevoia să daţi 4-5-6-7 massuri pe zi: click.

Pentru sendvişurile de la şcoală cu şniţăl care sunt prea scumpe!: click.

Şi pentru abonamentul de metrou luat cu reducere că a avut tupeul să se piardă: click.

 

În altă ordine de idei, mie de ce mi se face poftă de stixuri cu brânză de fiecare dată când intru pe blogul lu’ Cheez? Dubios.

urât.

Futu-i frate! În seara asta mi s-a ars televizorul. Şi credeţi-mă, n-a fost deloc drăguţ.

Nu, pe bune. Chiar nu vă doresc să vedeţi vreodată cum se arde un televizor. Face al naibii de urât. Face… face… face ca toți dracii frate!

De ce mi se întâplă mie d-astea? Ştii, e chiar frustrant.

O cafea cu lapte. Sau doua.

Îmi plaaaace. Ştiţi voi, cafeaua. Cu lapte. Maaamă, mamă! Aş bea în prostie. Dar prefer să ma opresc la una, maxim două pentru că după aia încep să îmi transpire mâinile şi să devin foarte, foarte agitată. Şi asta nu e bine.

Încă am probleme de vinovăţie, şi presimt că o să mă confrunt cu asta tot restul vieţii. Şi ştii, nu îmi place ideea asta, chiar deloc. Într-o seară parcă mi s-au adunat aşa toate odată şi nu m-am mai putut stăpâni şi am început să plâng. Aşa, ca fraiera. Şi ceea ce a fost si mai neplăcut a fost că au venit peste mine ai mei, că ce-am păţit şi bla bla bla, înţelegeţi voi. Şi a fost urât, m-am simţit penibil, pentru că nici măcar eu nu ştiam exact de ce plângeam. Ştiam doar că mă simt vinovată şi incapabilă şi că plâng de nervi. Ştii, mă gândeam, eu dacă aş face vreodata vreo crimă, involuntar sau nu, probabil m-aş sinucide apoi din cauza sentimentului vinovăţie acută. Şi probabil, nici asta nu ar fi prea drăguţ. This is so lame.

Şi totuşi, în weekend parcă am lăsat tot deoparte şi sâmbătă m-am simţit chiar bine. La actorie a fost bine, dar parcă nu am ceva special de povestit. Bun, deci, am terminat cursurile de actorie şi mă grăbeam împreună cu încă 3 tipe către Nijikon (ştiţi voi, festivalul de anime-uri de la Palatul Copiilor). Şi cum ne grăbeam noi aşa, ne-am urcat într-un tramvai fără să ne uităm şi ne-am trezit undeva la mama naibii pe la parcul Carol. Iar noi trebuia să ajungem la Tineretului. Aşa că am luat-o pe jos şi am mers vreo juma’ de oră pe jos până acolo. După care am ajuns la Tineretului unde am primit o Coca Cola Zero de la o tipă care avea o cască în cap drept ochiul ăla din reclamă şi nu ştiu ce mă întreba sau ce îmi zicea mie acolo, cert e că eu dădeam din cap şi ziceam Da… Da… Aha… Da… Şi am ajuns într-un final la Nijikon unde am stat doar 20 de minute, din care 15 le-am pierdut fâţâindu-mă pe acolo ca să o găsesc pe Mădă. Şi am găsit-o şi nu ştiu dacă am stat mai mult de 10 minute, după care ne-am hotărât să ne cărăm şi să mergem undeva la o narghilea. Tot acolo ne-am întâlnit şi cu nişte tipi.

Şi am mers cu ei până la Universitate, unde am stat vreo 10 minute să ne gândim unde să mergem, şi nu ştiu cum dar am ajuns în Fire. Şi îmi place aşa mult Fire că au cărămizi. Şi e o atmosferă aşa relaxată şi plăcută şi a fost frumos. Am băut o bere şi între timp au mai apărut încă 3 tipi. Şi ne-am cărat toţi în Mes Amis care era la câţiva paşi lângă.

Ei bine, acest Mes Amis este un bar dubios. Dubios de mic, de fapt. Nu, acum pe bune, chiar e mic! Subsolul e aşa ca un tunel înguuust, cu mese şi scaune mici, barul e mic, treptele sunt mici si în spirală. O da, şi baia, era să uit de ea. Baia e… mică şi ea. Şi are două cabine, una pentru fete, una pentru băieţi, aspect de care oricum nu se ţine cont. Fiecare intră unde apucă. Şi lângă una dintre cabine e chiveta, şi aia foarte mică (Jesus Christ!) unde dacă nu eşti atent s-ar putea să îţi iei uşă în cap (adică aşa cum am păţit eu. măcar tipu’ a fost drăguţ şi şi-a cerut scuze. şi după aia a zâmbit şi a plecat. avea un zâmbet drăguţ.).

Aşa. Şi am stat noi acolo ceva, şi după aia ne-a dat în gând ideea să mergem la o narghilea. Şi ne-am dus în Aida, unde ne-am mai întâlnit cu unii, iar eu eram deja am ameţită şi am salutat un tip care e cu mine în liceu. Şi Doamne, zău că nu vreau să ştiu ce faţă aveam când l-am salutat, pentru că v-am zis eram ameţită. Şi nici nu e un tip pe care să îl cunosc pe bune, îl ştiu doar din vedere, motiv pentru care s-a uitat dubios la mine când l-am salutat. Dar nu contează, important e că râd de fiecare dată când îmi aduc aminte şi încerc să îmi imaginez moaca mea high. Anyway, ne-am dus acolo, şi m-am plictisit şi eram deja frântă de oboseală (de fapt, eram de mai multe ore bune deja obosită, dar în Aida deja îmi picau ochii-n gură). Şi am mai baut o bere şi ne-am cărat toţi acasă. Am avut noroc că ai mei nu erau acasă şi am putut să mă târăsc liniştită către camera mea şi să mă trântesc în bunăvoie în pat şi să mă culc. Şi înainte să adorm mi-am dat seama ce norocoasă sunt, pentru ca duhneam rău a bere şi a ţigări.

Iar eu mâine dau test la latină şi în loc să învăţ scriu pentru voi aştia 5-6 care mă citiţi. Chiar. Eu pentru cine scriu? Scriu pentru Xayide, pentru Mădă, pentru cealaltă Mădă, pentru mine şi pentru mai cine? E, bine, or mai fi câţiva care mai intră din an în paşte să vadă ce frustrări mai vărs. Oricum, nu contează. Până la urmă eu scriu pentru mine, nu? Hai că aşa e. Apropo Pavel, adică sssfinxxx, adică Pavel tipu’ celălalt, nu ăla care m-a enervat pe mess săptămâna trecută, tu cum ai ajuns pe la mine?

Later Edit: Am fost găsită pe google la următoarele cerinţe:

* sunt beata – stiu, si eu am fost sambata. putin.

* nasol la liceu – mă, nu ştiu, mie chiar îmi place. nasol de tine că ţie nu.

* botine – am şi eu o pereche. tropa-tropa, tropa-tropa fac la metrou când alerg în timp ce cobor scările.

* brian molko – he’s mine!

* iron city – încă nu am ajuns pe acolo, dar am auzit că e mişto. au cărămizi!

* imi urasc zodia – ştiu, şi eu. asta e, bun venit în grupul zodiei defecte.

* nu stiu ce sa ma fac cand o sa cresc mare – păi vezi tu, nici eu nu ştiu.

* ce sa ma fac cand o sa fiu mare – io de un’ să ştiu? observ că întrebarea asta ne seacă pe toţi.

nimic.

Sunt răcită. Şi mă doare gâtul de mor. Şi mi-au îngheţat mâinile pe laptop. Şi m-a enervat Pavel pe mess. [:)))]

Mă. Mie îmi place să fiu răcită (ce sadic a sunat asta). Adică e bine. Stai acasă. Dormi până la ce oră vrei. Citeşti. Îţi stă tot la dispoziţie. Dacă ţi se cere ceva poţi să spui calm şi îndurerat Regret, nu pot, îmi este foarte rău… Toate ca toate, până la gât. Atunci se complică treaba.

Mâine am chitară şi actorie. Nici nu ştiu cum o să merg eu acolo. La actorie adică. În fine. O să mă descurc eu. Şi mai e o problemă, cu banii. Like always, nimic nou. De unde scot eu bani pentru chitară? Îhm? Că actoria probabil o să mi-o plătească ai mei, dar de chitară nu sunt atât de entuziasmaţi. Deci ce fac?

Săptămâna viitoare o să fie groaznică. Am câte un test în fiecare zi. Istorie. Fizică. Mate. Latină. Etc. Etc.

Trăiască agendele si miile de mesaje si minute în orange gratuite luna asta!

matrix, frate.

Deci, că cică eram şi io azi pă stradă. Mă îndreptam ca tot omu’ spre metrou, când (spuf! spuf? spuf!!) ce-mi dă-n gând ideea – ia să trag eu la xerox vreo 10 pagini din manualul de franceză că cine ştie când vine cel pe care l-am comandat online. Aşa. Şi mă duc la magazinul cu pricina, stau acolo vreo 15 minute, pentru că deh, tanti aia cocoţată pe un ditai’ scaunul de bar lângă xerox avea nişte hârţogăraie pe care le putea completa doar cât eram eu acolo. Era şi multă lume ce-i drept (not). Aşa. Şi îmi face alea, eu le iau, dau banii şi mă car. Mă uit la ceas, e cam târziu, zic. Cobor la metrou şi aştept. Şi aştept. Şi aştept. Şi… aştept sună telefonul. Mădălina.

eu: Da mă, zic.

m: Auzi, tu unde eşti? zise ea de colo.

eu: Ce mă?

m: UNDE EŞTI?

eu: Păi… la… îhmm… aviatorilor (daaa, nici nu ajunsese încă metroul, da’ eu eram la aviatorilor dom’le).

m: Bine mă, hai că noi mai avem 2 staţii şi ajungem.

eu: Ce?!

m: Da ma, hai, sa vii repede.

eu: Îhmm, da, da. Vin!

Între timp, vine metroul, mă urc, mă bag în colţ ca-ntotdeauna, şi îmi văd de treaba mea. Patru cocalari, fix în faţa mea se întorc pe rând să se holbeze la mine. Mie mi se rupe, aveam o treaba. Cum pana prindeam eu metroul în care era Mădă?! Ajung la aviatorilor, mă sună.

m: Bă, unde eşti?

eu: Îhmm, aproape am ajuns la Victoriei (metroul era încă în staţie la aviatorilor cu uşile deschise).

m: Bine, hai, să fugi, ca noi aproape am ajuns în staţie.

eu: Bă! Nu cred că ajung.

m: Bine, hai, vedem, dacă e, cobor eu la victoriei. Da tu totusi grăbeşte-te.

eu: Da mă.

Metroul închide uşile şi pleacă. Eu mă plantez în faţa uşii, cu mobilul în mână, stresând oamenii din jurul meu cu sunetul pe care îl scoate clapa. Nu aveam stare. Frate, nu mai ajunge o dată ăsta?! Şi aştept. Şi aştept. Şi aştept. Şi văd staţia.

Cobor, o iau la fugă. Mă întâlnesc cu Arina, şi o luăm la fugă spre scări. Eu cu mobilu’ în mâna, aia în faţa mea. Şi sună telefonul. Şi răspund, dar îl ţin în mână. Şi fug. Şi aveam botine în picioare. Nişte botine care cam aluneca ele aşa. Eram pe la jumătatea scărilor. Metroul de mult în staţie cu uşile deschise. Şi fug, şi alerg, şi cobor, şi tropa tropa tropa tropa făceau botinele mele. Zic dacă eu acum alunec pe treptele astea, mor! Mai aveam 5 trepte când aud – ATENŢIE! SE ÎNCHID UŞILE!. Simt că mi se face rău. Arina era în faţa mea. Deja vedeam cum ea urcă şi eu rămân ca fraiera pe afara. Gândul ăsta mă ambiţionează teribil. Bag un pardon, pardon!, sar ultimele 3 trepte cât de uşor pot (botinele mă-sii). Văd beculeţul aprinzându-se, uşile se închid, Arina înăuntru, eu simt că leşin şi mă arunc cu totul în metrou. Ţsss… Timpul se opreşte în loc, eu cu o faţă distorsionată de groază păşesc în metrou, fac o schemă de matrix, mă unduiesc printre uşile gata să mă storcească naibii acolo, şi zdrang se-nchid uşile. Îmi era şi teamă să mă uit – am intrat? n-am intrat? am rămas p-afară ca proasta? sau mai rău, oi fi rămas prinsă între uşi? Şi DA! Victorie, dulce victorie! Am reuşit. Inima mai-mai să-mi sară din piept.  Să mor acolo de inimă şi nu alta.

Da’ stai să-ţi zic, ţaţo, nu mă-ntrebi?! Când să mă dezmeticesc mai bine, sună telefonul. Mădălina. Cu un zâmbet tâmp glorios pe faţă, răspund.

eu: Am urcat! strig, mai mândră şi entuziasmată ca niciodată.

m: Băăă, eu am coborâââât!

Mie îmi pică faţa, geamuri simt că se sparg în spatele meu şi toata gloria se duce pe apa sâmbetei. Păi pizda mă-sii ce ta-su mă-sii, eu era cât pe ce să îmi sacrific acilişa viaţa, de geaba?!

eu: Du-te măăă, ce pana… zic cu cea mai posomorâtă, dezamăgită, distrusă, futută, voce posibilă.  Hai fraate, biiine, hai că o să cobor la prima şi te aştept acolo.

Şi gata.

Da. Şi uite aşa.