nirvana!

Bă deci io… io mă simt ca în rai Krishna. Deci pe bune. E aşeaaa… totu’ cald şi bine, citeală, dulceţuri, îngheţăţuri*, ceaiuri, buddha bar, astea… Dacă mai aveam şi-o narghilea, aia era. Da’ lasă e mai bine fără, că altfel nu mai are niciun farmec.

Mă simt şi ca Jessie (aşa se scrie, nu?) din Copiii de la 402 în episodul ăla când îşi rupe piciorul, şi stă acasă, şi vrea să fie la curent cu tot ce se poate… bla bla bla. Doar că eu nu mă fac de cacao în faţa televizorului/camerei de filmat/orice-o-fi-fost-chestia-aia şi în faţa clasei mele. Nu. Eu sunt la curent ţinută prin mesaje pe telefon. Ceea ce e genial. O! Şi mă bucur să aud că întrebaţi de mine, sunteţi nişte scumpi.

Întrebată fiind ce-am făcut azi… am răspuns cam aşa:

“băi deci… am muncit mult, teribil de mult. vezi tu, oamenii consideră făcutul ceaiului ceva simplu şi banal, dar nu, nu, draga mea Crista, e ceva cu muuult mai mult de atât. E vorba în primul rând că trebuie să te ridici din pat. Ceea ce, să fim serioşi, nu e deloc atât de uşor precum pare. După aia trebuie să te adaptezi la diferenţa de temperatură dintre în pat şi în afara lui. După aia, trebuie căutat papuci, care cel mai probabil sunt în cealaltă parte a apartamentului, deşi tu erai ferm convinsă că i-ai lăsat clar! lângă pat. Da’ nuuuu, cum ar putea nişte amărâţi de papuci să rămână cuminţi lângă pat pe timpul nopţii?! Nu mi se pare că cer cam mult, dragă?! Aşa. Şi găsit papuci întru-un final, după care pregătit pornit plecat în aventură. Pentru a ajunge la locul cu pricina, locul de fabricare a ceaiului, trebuie în primul şi în primul rând să treci de living. Acest living, dragilor, este împânzit cu tot felul de capcane, care mai de care mai primejdioase, printre care vei fie surprins să găseşti şi un cocalar (menirea acestuia este să vorbească mult şi prost pentru a-ţi disturba concentrarea). Dintre acestea, ultima şi cea mai şi cea mai capcană este… covorul. Caaare, covor verde cu model hidos este aşezat pe un parchet dat cu ceva şpreiuri/ loţiuni/ poţiuni, habar n-am, foarte periculoase. Din cauza lor, nu doar că este posibil să te afunzi în vechitura aia de covor, asemeni unei găuri negre, dar sunt şanse mari şi ca_covorul să o ia la fugă şi tu să te duci grămadă pe spate, respectiv pe faţă, depinde de cum mergi. În cazul acesta, în momentul căderii, tu, ca fiinţă cu creier şi instincte, trebuie să găseşti o mişcare pentru a amortiza căderea ce îţi poate fi fatală. Fereşte-ţi deci capul sau coloana, că altfel ăla eşti. În cazul în ai căzut pe burtă, felicitări! Cel mai probabil ţi-ai spart dinţii, dar gândeşte-te că eşti în viaţă. Şi după îndelungi chinuri şi capcane… ajungi în bucătărie. Ei… şi acolo ai de îndeplinit următoarele misiuni: avut grijă nu călcat în ceva ud, deobicei apă,  nu se ştie niciodată de unde; găsit cutia de ceai; pus apă în ibric; pus ibricul pe aragaz; uitat bine la aragaz, realizat că butonul de aprindere automată nu funcţionează, gândit mai bine, preferat nu folosit brichetă sau chibrit, realizat că este mai safe folosit cuptor cu microunde. În acest moment totul se complică, pentru că trebuie să te întoci, ceea ce înseamnă trecut din nou prin aceleaşi capcane, luat cana din dormitor, pus apă plată din bidonul de 5l din cameră de la mama, înfruntat aceleaşi pericole pt a 3a oară, ajuns într-un final în bucătărie, băgat cana la microunde, aşteptat, verificat apa, pus pliculeţ, pus zahăr, amestecat, scos pliculeţ, amestecat iar, pus şi lapte şi amestecat bine-bine pentru ultima oară. Scos şi linguriţa, trântit-o în chiuvetă, cărat înapoi în camera ta. Acum înţelegi de ce nu e atât de simplu?”**

* – nu am avut şi îngheţăţuri, da’ sunau acolo bine în context.

** – de fapt, nu i-am răspuns chiar aşa Cristei, că mi-era lene să scriu atâta şi cred că se plictisea şi ea până îi scriam eu toate astea.

hăhă, zic!

Eu mă bucur încă de vacanţă. Şi o să mă bucur şi mâine. I know, i knooow, i’m such a lucky bastard.

Hă-hă! hihihahi muhăha bwahahâ, astea.

!Later Edit: Şi ca să vă oftic şi mai rău, pot să mă laud că vacanţa mea se prelungeşte tot restul săptămânii? Şasă Două săptămâni de vacanţă în total! Două! Abia acum pot să zic că yes man! i’m a lucky bastard! Iubesc iarna asta! (mă rog… mai mult sau mai puţin).

ceva acolo.

Ai observat cum uneori punem niste intrebari asa, dampulea, doar de dragul conversatiei? De fapt, e mult spus “de dragul conversatiei”. Tacerea e mult prea apasatoare uneori. Asa ca punem intrebari. Intrebari stupide, la care nici macar nu mai ascultam raspunsul. Ca niste roboti. Sau auzim raspunsul dar nu suntem in stare sa il procesam. Si ne trezim peste 5 minute ca punem aceeasi intrebare. E trist. E trist ca suntem prea ocupati sa ii ascultam pe ceilalti.

Devine obositor. Cursuri, spectacole, ore, teste, teze, pretentii, spectacole, iar teste, si simti cum incepi usor sa ii dezamagesti pe cei din jurul tau. Si pe tine insuti. Usor-usor, sentimentul de vinovatie te bantuie si simti cum nu iti mai curge nicio picatura de incredere in vene. Nu mai esti in stare sa te trezesti la ora la care iti propui, abia te tarasti catre liceu, dormi in ore si simti cum te dezintegrezi pe scaunul din metrou. Si asta e doar inceputul. Te uiti in gol, incerci sa te incurajezi, bei un shot de tequila si o iei de la capat.

Dar asa se intampla cu majoritatea dintre noi, nu-i asa? Ne uitam unii la ceilalti cu o privire goala, lipsita de interes. Eu sunt aici, tu esti acolo. Ce facem aici? Despre ce credeti ca este vorba? Hai sa visam putin. Iata-i pe mama si pe tatal meu acolo langa pian. Baiatul meu mai mare sta pe polita semineului. Perna a fost brodata de verisoara mea Sarah cu o luna inainte de a muri. Eu merg la lucru la ora opt si ma intorc acasa la cinci si jumatate. Cand ma voi pensiona, imi vor da un ceas – cu numele meu gravat pe spate. Acum stiti  totul despre mine. Si acum, pleaca. Deja te-am uitat!

c’moooooooon!

Ba! Ce dracu’?! Eu sunt blestemata sa imi iau mingi in cap, sau ce?!

E cam naspa, stii. Adica nu e neaparat dureros, cat e de penibil, umilitor, jenant etc. etc.

dragut asa!

DA! Mulţumesc cerului, pământului şi tuturor fiinţelor mistice posibil existente într-un oarecare univers paralel profului de istorie, nu am mai dat test azi! Ce biiinee! Aveam de învăţat vreo 20 de pagini, nu ştiam mai nimic. Când să citesc dimineaţa asta (pentru că altfel decât pe ultima sută de metri NU SE POATE!) nu îmi intra absolut nimic în cap şi îmi picau ochii-n gură de somn. Ce să mai, era dampulea.

Dar nu mai contează! Ideea e că nu am mai dat test, ne-a predat şi ne-am simtem bine de tot la ora lui. Nu, pe bune, proful ăsta e al naibii de funnea uneori, în special pentru ce scrie pe tablă. Uite azi, spre exemplu, nu ştiu ce căcăt scria el acolo pe tablă, că eu am înţeles ANTICĂ CARE (pentru că noi avem o tablă naşpa pe care nu vezi nimic când e udă, iar tipul scrie cu majuscule). Şi evident că am  început să râd cu râsul ăla al meu zgomotos (pentru că subtil NU SE POATE!) şi i-am spus şi Mădălinei, şi uite aşa am avut toată ora o criză de râs. Mă rog, oricum pe voi nu vă interesează chestiile astea şi foarte probabil nu vă amuză deloc (pentru că aşa e frate, nu e aceeaşi chestie ca atunci când trăieşti momentul).

Mă rog. Şi am dat test la mate. Două exerciţii – unul l-am facut perfect! …până la jumătate, pentru că partea a doua… ei bine, de partea a doua am uitat. Dă-o naibii. Iar în al doilea am băgat o vrăjeală acută, habar n-aveam să-l fac. Deci mesaj pentru profa de mate care se machiază în valuri (nu pe bune, femeia asta cred că nici nu se uită în oglindă când se machiază. m-am gândit că de Crăciun poate ar fi frumos să îi facem un cadou din partea clasei, un ghid gen “Cum să te machiezi corect” or something): încă una!

O! O! O! Şi am luat 10 la latină! La testul de ieri. Iiiiii! Drăguţ aşa.

nimic.

Sunt răcită. Şi mă doare gâtul de mor. Şi mi-au îngheţat mâinile pe laptop. Şi m-a enervat Pavel pe mess. [:)))]

Mă. Mie îmi place să fiu răcită (ce sadic a sunat asta). Adică e bine. Stai acasă. Dormi până la ce oră vrei. Citeşti. Îţi stă tot la dispoziţie. Dacă ţi se cere ceva poţi să spui calm şi îndurerat Regret, nu pot, îmi este foarte rău… Toate ca toate, până la gât. Atunci se complică treaba.

Mâine am chitară şi actorie. Nici nu ştiu cum o să merg eu acolo. La actorie adică. În fine. O să mă descurc eu. Şi mai e o problemă, cu banii. Like always, nimic nou. De unde scot eu bani pentru chitară? Îhm? Că actoria probabil o să mi-o plătească ai mei, dar de chitară nu sunt atât de entuziasmaţi. Deci ce fac?

Săptămâna viitoare o să fie groaznică. Am câte un test în fiecare zi. Istorie. Fizică. Mate. Latină. Etc. Etc.

Trăiască agendele si miile de mesaje si minute în orange gratuite luna asta!

ceva amintiri.

Iii, mâine grevă, nu se fac ore. Mă rog, s-or face, nu s-or face, mie mi se rupe, oricum nu merg. Şi dacă îmi zice cineva zic: “păi doamna, am fost şi eu în excursie dar nu m-aţi văzut că stăteam mai mult cu prietenul meu, Cărămidă”. Apropo, v-am zis că mă cam enervează melodia asta pe care o dau în prostie pe vh1? În fine, facem abstracţie.

Ascultând Guano Apes – Oper your eyes, mi-am adus aminte de vremurile B’estfest-ului din vara asta. Mi-am adus aminte de Victor de la Silent Disco (ştiţi voi, tipul ălă foarte funny, mai mult decât mangă şi care duhnea de la o poştă a ţigări, care s-a băgat cu noi în vorbă la SD, care făcea ca toate alea pe SOAD – Chop suey şi care după ce s-a terminat tot se ţinea după mine şi Mădă ca să nu ne violeze cineva). Mi-am adus aminte de cât de dezamăgită am fost că The MOOoD nu au apucat să cânte Back in the shop şi Hey. Mi-am adus aminte de cât de drăguuuţ şi simpatic a fost tipul de la The Charlatans, de mişcările lui de gay foarte interesante cu microfonul (al cărui fir am avut impresia la un moment dat că o să îl sugrume). De cum rămâneam eu ca proasta aplaudând. De cum am mâncat noodles de la Chopstix şi Mendelinei i s-au vărsat în geantă. Şi de cum am mâncat la Afterfuck mici şi am băut bere (combinaţia Dumnezeiască!). Şi de cum m-a călcat de am simţit că mor dobitocul ăla beat mort la Manowar. Şi de cum timp de 5 secunde am avut impresia că toaleta ecologică se mişca. Şi de cum am rămas la un moment dat singură la Manowar şi a început o melodia la care toată lumea (dar absolut TOATĂ LUMEA) ştia versurile, iar eu stăteam ca proasta şi mă uitam şi dădeam şi eu din gură (gen, da frate, păi logic, cum să nu ştiu eu versurile). Şi de cum şi-au băgat toate cele toţi tipii din jurul nostru (pentru că eram eu, Mădă şi Andreea înconjurate de o mulţime de tipi) când au explodat amplificatoarele (sau mă rog, ce a explodat. de două ori!). Şi cât de târfe mi s-au părut bulgăroaicele alea. Şi cât de genial mi s-a părut cum mă uitam eu aşa la Manowar şi văd deodată undeva mai în faţa zburând senin o cutie de bere. Şi cum stăteam noi pe fotoliul ăla albastru pe la 2 noaptea şi vorbeam de toate cele în timp ce toată lumea era la Silent Disco. Şi cââât de taaare a fost în Miniscule of Sound când am rămas doar noi două acolo, până şi DJul ieşise [=))].

All in all, a fost b’estial. Abia aştept B’estfest 2010. Şi ar face bine să bage Tuborg în loc de Ciuc.

Later edit: Dumnezeule Mare, câât de nasool e să te pişi pe tine ai o nevoie urgentă (!) la toaletă şi să ai un nasture nenorocit la pantaloni!

Reclamă: Ghidul românului în aeroport, by Mendelina (aka Bă. Năstase Bă.)

buahaha.

V-am povestit cum ne-am crăcănat noi de râs la ora de info din cauza asta?

cam nasol.

Ok. Trebuie să îmi stabilesc nişte principii. Nu pot să alerg după mai multe lucruri odată, asta e clar. Ideea e că… e atâât de nasol când vrei să înveţi cât mai multe chestii, să faci cât mai multe şi nu poţi. Nu din cauza timpului. Nu din cauza părinţilor. Nu din cauza celor din jurul tău. Nu. Ci din cauza banilor.

Bun. Let’s chill şi să gândim clar problema. Banii contează. Că ei nu contează, că nu aduc fericirea, că nu bla bla bla,  astea sunt baliverne.

Având în vedere faptul că sunt la filologie, duc o viaţă liniştită, nu sunt stresată cu teme & stuff. Avantajul meu este ca am ceva timp liber la dispoziţie, pe care vreau să îl folosesc cu cap.

Vreau să fac chitară, franceză şi japoneză. Şi pe astea o să le fac pentru că astea sunt priorităţile mele acum. Bun. Deci am stabilit asta.

Doar că… mi-aş fi dorit să pot să fac şi actoria, problema fiind însă banii, pentru că deh, costă, şi alta ar mai fi şi că am aşa o chestie la actorie să nu merg singură. Deci o să o tai de pe listă. De asemenea, aş mai fi făcut şi germană numai pentru că îmi pare rău de ăştia 4 ani în care, să zicem că prins basic-urile. Dar cum acum fac franceza, o tai si pe asta de pe listă. Şi aş mai face si engleză, dar având în vedere că abia la anul mă înscriu pentru examene cu speranţa că îmi voi putea continua studiile în Anglia, şi oricum înainte de examene o să fac cursuri la Shakspeare School, nu prea are rost.

O ultimă prioritate ar fi aceea de a merge în Iron City, pentru că acolo au cărămizi (*). Acestea fiind spuse, mi-am făcut o ordine în creieraş, şi mi-am stabilit nişte priorităţi. Şi astea rămân. Am zis!

Mi-au îngheţat mâinile pe laptop. Mă duc să îmi fac un ceai. De la Greenfield.

* Îl ştiţi pe Johnny din Ed,Edd&Eddy? Hai măă, ăla care se fâţâie pe acolo cu o scândură după el. E, aşa mă văd eu pe mine cu o cărămidă. Cărămidă, pe numele lui, pentru că e o cărămidă de sex masculin, pricepi?

** Gen, “bă, o ştii pe Andra? care mă? aia mă, obsedată după cărămizi şi dubiţe hippie.“

Angel radios!

Cum Xayide (bă, mor după nickname-ul ăsta.) m-a tâmpit cu dubiţa hippie, intrebând disperată UNDE E DUBIŢAAA, o să fac un efort şi în seara asta, sau cel târziu mâine, o să pun dubiţa la header, ca să se vadă că sunt pe bune eu, aia cu dubiţa, si ca să îmi fac fericit şi unicul fan (care îmi dă şi comentarii). Sunt fericită să ştiu că dubiţa mea a făcut furori. Dubiţa mea e cineva! Observi că am folosit cuvântul DUBIŢĂ în acest paragraf de 7 ori. V-am zis eu că dubiţa mea e cineva.

În orice caz, the point is… azi m-am înscris la cursuri de chitară (!) şi şoc! – nenea ăla (cam în vârstă, da de treabă el aşa de felul lui) m-a întrebat dacă nu vreau să vin la cor (!?) după ce m-a chinuit cu nişte vocalize la care simţeam cum mă fac, la propriu, de râs cu vocea mea groznică. În fine, evident că nu o să merg, adică acum pe bune, mă duc acolo ceva gen tatataaam, “am venit şi io aici!” să fac eu rahatul praf. Eu mă duc la chitară. Abia aştept să incep cursurile. Singura problemă ar fi că trebuie să îmi cumpăr o chitară folk, care nu se găseşte sub 400 de ron şi nu prea ştiu cum o să fac rost de bani. Dacă mi-ar fi intrat şi mie banii pe card, alta ne era vorba, m-aş fi simţit extraordinar de mândră de mine că mi-am cumpărat din banii mei chitară, dar cum banii intră abia în octombrie-noiembrie… pana mea. Probabil cer şi eu de la bunica, bunicu’, mama, tata (ce să mai, iau pe datorie de la tot neamu’) şi zău că în noiembrie le dau banii înapoi. Chitara asta vreau să fie din banii mei.

Iar mâiiinee o să…

- brb. iar se descarcă laptopul, pana mea… -

Da. Aşa. Cum ziceam, mâine o să merg la o preselecţie pentru cursuri de actorie la Coşbuc (!) şi cam am emoţii. Adică eu, acuma, învăţ un monolog din Caragiale, mai exact două replici lungi ale Ziţei din O noapte furtunoasă. Şi problema ar fi că eu nu am mai făcut actorie de ani de zile, şi îmi e cam aşa… nu ştiu cum să zic. Acasă mă descurc excelent, acum pe bune, chiar consider că am ceva talent în mine (ce pana, doar am făcut 5 ani de actorie), dar îmi e teamă să nu am emoţii prea mari mâine şi să nu mă pierd. Dar, în fine. O să fie bine, zic.

Băăi frate, ce a plouat azi. A plouat urât şi mi-a făcut umbrela praf la Universitate. Deci pe bune, s-a dus naibii umbrela mea, jumătate din materialul ăla care te acoperă de ploaie a ieşit din chestiile alea şi zbura în toate direcţiile, iar “scheletul” (ce urât sună. pula, că nu ştiu cum se cheamă.) arăta ca nişte crăcane de insectă. De fapt, umbrela mea arăta chiar ca o insectă cu multe picioare (cam rupte, ce-i drept) iar materialul semănau cu corpul ei + aripile. Arăta genial. Şi şi mai genial a fost faptul că ne-am adus aminte (eu cu ea, Mendelina. Ştiţi voi, tipa aia genială cu care stau eu în bancă, cu care râd ca disperata şi care scrie rar, dar mişto – probabil dacă şi-ar face un obicei din a scrie pe blog ar avea mulţi cititori, zic.) că mi s-a mai rupt mie o umbrelă în exact acelaşi fel. Deja vu, astea.

Băi ia hai gata, că eu trebuie sa învăţ alea. Îmi trece prin cap să recit şi o poezie de Eminescu în engleză. Ştii cât de frumos, superb si genial sună poeziile lui în engleză? Asta ar fi ceva, doar Coşbuc e bilingv, ce pana. Dar asta e opţional, o să văd eu.