O, am uitat sa va zic!

Ba, sacrific 20 de minute de invatat la latina ca sa va povestesc o chestie care m-a facut sa mi se urce sangele la creieri.

Bai. Eram… ieri, nu, alaltaieri… sau… ma rog, nu mai stiu. O zi acolo. Pe la 17:30 stateam in parcul de langa metrou pe o banca si citeam. Stateam turceste, cu ghiozdanul in brate si o tigara pe terminate. Si cum imi vedeam eu de treaba mea, nu deranjam pe nimeni, aud de la o posta un ditamai grupul de cocalari. „Moaa…” zic. Ma gandeam ca or fi vreo 2-3, cand sa ridic privirea, cre’ ca erau vreo 10. Plus niste pitipoance care se hlizeau ca idioatele pe acolo. Eu imi vad de cartea mea, ei ajung in dreptul meu. Ma rog, nu erau fix in fata mea, erau mai incolo, la cativa metri. Calma si nepasatoare cum sunt deobicei in situatii de genul, ignor comentariile la adresa cartii mele vechi si fluieraturile venite din partea cocalarilor. Cand ma trezesc cu o piatra in genunchi. Eram stupefiata. Ma uitat asa la piatra aia si nu imi venea sa cred. La fel de calm, m-am uitat la ei, am ridicat piatra si am aruncat-o in iarba. Vazand ca nu au cu cine se certa, au plecat; eu ma chinuiam sa continui sa citesc. Nu mai puteam. Eram… deci… bai deci nu imi venea sa cred. Cum frate? In asa hal de tara traim? Ajungem sa se arunce cu pietre in noi pentru ca citim? Trist.

Anunțuri

TEEHEE! ^_^

Bă, bă, bă! Ieri am cunoscut-o într-un final pe Mădă. Iii!

Evident… m-am lălăit şi am plecat târziu de acasă. Şi am întârziat 15 minute. Mă îmbrac eu, mă fâţâi prin casă aiurea, îi pun lu’ Mitsu mâncare şi când să mă uit la ceas îmi pică faţa. În 5 minute trebuia să fiu la Victoriei. Îmi pun bocancii, trag trench-ul bleumarin pe mine, iau cheile şi geanta ş-am plecat. Afara, friiiiiiiig. Bă da’ un friiiiiig! E, bine, nu era chiar aşa frig. Da’  era şi gheţă. Mai grăbeşte-te Andra pe gheaţă. În fine, ajung la metrou, scot cartela, aud cum se cară metroul. Îmi vine să mă dau cu capul de aparatul ăla pentru cartele. Cobor scările, îi trimit un mesaj lu’ Mădă: „scuuuze, ajung în 5 minute, îmi dau două palme„.

Ajung într-un final şi la Victoriei şi mă îndrept spre covrigărie. Şi o văd. Şi mă vede. Şi iiiii! şi îmbrăţişări şi chestii. Şi era drăguuuţ, da’ mă simţeam aiurea. Că stăteam aşa şi mă uitam la ea ca proasta şi nu ştiam ce să zic. A, şi! Primul gând care mi-a venit în cap când am vazut-o era că e înaltă. Ca mine. Ceea ce era bine. Eu, obişnuită fiind cu piticanii pe lângă mine. Şiiii după aia ne-am dus la Romană în Cărtureşti unde am băut un ceai moca extreeem de bun. Semăna cu un ceai de la Greenfield pe care l-am avut şi eu. Parcă vă zisesem eu undeva de astea de la Greenfield. Ee, mă rog. O, şi! Am reuşit să nu vărs… prea mult ceai pe lângă. Dar m-am descurcat binişor cu laptele.

Daaaa, şi după aia am mers şi în Mes Amis (de care v-am mai povestit sigur. v-am zis şi că nu se mai cheamă Mes Amis, ci Harley? ma rog… e ok şi Harley, dar Mes Amis suna mai bine. şi Mădă mi-a dat dreptate. mwahahaha) unde am băut o cană de vin fiert, respectiv o ciocolată caldă d-aia şmecheră, cu frişcă pe deasupra. Şiiii am vorbit o groază, despre… de toate. Şi a fost tare simpatic. Bine… au mai fost şi faze în care ne uitam pe pereţi că nu mai ştiam ce să zicem, daaar m-am simţit ok şi în momentele alea. Adică nu era genul de tăcere d-aia apăsătoare, aşa. Per total a fost foaaarte, foarte, foarte drăguţ. [eşti de treeabă, băăăi! :))]

Şiiiii după aia m-am întors cu ea până la Universitate, undee m-am întâlnit cu o altă tipă, cu care m-am dus tot în Mes Amis, dar jos. Şi unde a fost o muzichie dubioasă. Gen… la un moment dat au dat-o pe dnb si dubstep, dupa aia ceva de căcăt rău, nu ştiu, r&b plm, nush ce era, după aia au dat-o pe etno, populară, ceva acolo dar asta a fost funny, şi după aia s-au întors la vechile obiceiuri. Gen Slayer. Atât am reţinut. Şi am mai baut o cană de vin şi cu ea. Şi m-am cam ameţit, adică râdeam în prostie. A zis ea o chestie genială, îmi povestea o fază dintr-un film, din care n-am reţinut decât esenţialul „o tipă se uita la altă tipă mai mare. aia, îi zice lu’ asta mică: Ce te holbezi aşa? Ia hai, şterge-ţi faţa aia de pe cap!” şi aici am avut o reacţie de BWAAHAHAHAHAHA. Şi am mai zis şi o chestie drăguţă: căutam ceva prin telefonul ei, ea: Pe cine cauţi mă? eu: Bine. Şi am mai zis şi alte chestii de bwahahaha, da’ le-am uitat eu.

„Exista oameni ratati si oameni… ratati.”

Dupa o piesa absolut geniala si jucata impecabil la Act, aseara am intrat ilegal la metrou. La Romana. Am luat-o pe scara aia rulanta care o ia in sens invers si care duce direct in statie. A fost genial, m-am simtit al naibii de mandra de mine. Si a fost asa dragut ca pe la jumatate a inceput sa urce lume (bine, asta nu a fost dragut) si a fost un tip care m-a incurajat si imi zicea „hai, hai ca poti! hai ca nu mai ai mult!” si a fost asa de draguuuut! Tare simpatic.

Iacătă vine vacanta. Dorm pân’ la doişpe. Iiii!

O cafea cu lapte. Sau doua.

Îmi plaaaace. Ştiţi voi, cafeaua. Cu lapte. Maaamă, mamă! Aş bea în prostie. Dar prefer să ma opresc la una, maxim două pentru că după aia încep să îmi transpire mâinile şi să devin foarte, foarte agitată. Şi asta nu e bine.

Încă am probleme de vinovăţie, şi presimt că o să mă confrunt cu asta tot restul vieţii. Şi ştii, nu îmi place ideea asta, chiar deloc. Într-o seară parcă mi s-au adunat aşa toate odată şi nu m-am mai putut stăpâni şi am început să plâng. Aşa, ca fraiera. Şi ceea ce a fost si mai neplăcut a fost că au venit peste mine ai mei, că ce-am păţit şi bla bla bla, înţelegeţi voi. Şi a fost urât, m-am simţit penibil, pentru că nici măcar eu nu ştiam exact de ce plângeam. Ştiam doar că mă simt vinovată şi incapabilă şi că plâng de nervi. Ştii, mă gândeam, eu dacă aş face vreodata vreo crimă, involuntar sau nu, probabil m-aş sinucide apoi din cauza sentimentului vinovăţie acută. Şi probabil, nici asta nu ar fi prea drăguţ. This is so lame.

Şi totuşi, în weekend parcă am lăsat tot deoparte şi sâmbătă m-am simţit chiar bine. La actorie a fost bine, dar parcă nu am ceva special de povestit. Bun, deci, am terminat cursurile de actorie şi mă grăbeam împreună cu încă 3 tipe către Nijikon (ştiţi voi, festivalul de anime-uri de la Palatul Copiilor). Şi cum ne grăbeam noi aşa, ne-am urcat într-un tramvai fără să ne uităm şi ne-am trezit undeva la mama naibii pe la parcul Carol. Iar noi trebuia să ajungem la Tineretului. Aşa că am luat-o pe jos şi am mers vreo juma’ de oră pe jos până acolo. După care am ajuns la Tineretului unde am primit o Coca Cola Zero de la o tipă care avea o cască în cap drept ochiul ăla din reclamă şi nu ştiu ce mă întreba sau ce îmi zicea mie acolo, cert e că eu dădeam din cap şi ziceam Da… Da… Aha… Da… Şi am ajuns într-un final la Nijikon unde am stat doar 20 de minute, din care 15 le-am pierdut fâţâindu-mă pe acolo ca să o găsesc pe Mădă. Şi am găsit-o şi nu ştiu dacă am stat mai mult de 10 minute, după care ne-am hotărât să ne cărăm şi să mergem undeva la o narghilea. Tot acolo ne-am întâlnit şi cu nişte tipi.

Şi am mers cu ei până la Universitate, unde am stat vreo 10 minute să ne gândim unde să mergem, şi nu ştiu cum dar am ajuns în Fire. Şi îmi place aşa mult Fire că au cărămizi. Şi e o atmosferă aşa relaxată şi plăcută şi a fost frumos. Am băut o bere şi între timp au mai apărut încă 3 tipi. Şi ne-am cărat toţi în Mes Amis care era la câţiva paşi lângă.

Ei bine, acest Mes Amis este un bar dubios. Dubios de mic, de fapt. Nu, acum pe bune, chiar e mic! Subsolul e aşa ca un tunel înguuust, cu mese şi scaune mici, barul e mic, treptele sunt mici si în spirală. O da, şi baia, era să uit de ea. Baia e… mică şi ea. Şi are două cabine, una pentru fete, una pentru băieţi, aspect de care oricum nu se ţine cont. Fiecare intră unde apucă. Şi lângă una dintre cabine e chiveta, şi aia foarte mică (Jesus Christ!) unde dacă nu eşti atent s-ar putea să îţi iei uşă în cap (adică aşa cum am păţit eu. măcar tipu’ a fost drăguţ şi şi-a cerut scuze. şi după aia a zâmbit şi a plecat. avea un zâmbet drăguţ.).

Aşa. Şi am stat noi acolo ceva, şi după aia ne-a dat în gând ideea să mergem la o narghilea. Şi ne-am dus în Aida, unde ne-am mai întâlnit cu unii, iar eu eram deja am ameţită şi am salutat un tip care e cu mine în liceu. Şi Doamne, zău că nu vreau să ştiu ce faţă aveam când l-am salutat, pentru că v-am zis eram ameţită. Şi nici nu e un tip pe care să îl cunosc pe bune, îl ştiu doar din vedere, motiv pentru care s-a uitat dubios la mine când l-am salutat. Dar nu contează, important e că râd de fiecare dată când îmi aduc aminte şi încerc să îmi imaginez moaca mea high. Anyway, ne-am dus acolo, şi m-am plictisit şi eram deja frântă de oboseală (de fapt, eram de mai multe ore bune deja obosită, dar în Aida deja îmi picau ochii-n gură). Şi am mai baut o bere şi ne-am cărat toţi acasă. Am avut noroc că ai mei nu erau acasă şi am putut să mă târăsc liniştită către camera mea şi să mă trântesc în bunăvoie în pat şi să mă culc. Şi înainte să adorm mi-am dat seama ce norocoasă sunt, pentru ca duhneam rău a bere şi a ţigări.

Iar eu mâine dau test la latină şi în loc să învăţ scriu pentru voi aştia 5-6 care mă citiţi. Chiar. Eu pentru cine scriu? Scriu pentru Xayide, pentru Mădă, pentru cealaltă Mădă, pentru mine şi pentru mai cine? E, bine, or mai fi câţiva care mai intră din an în paşte să vadă ce frustrări mai vărs. Oricum, nu contează. Până la urmă eu scriu pentru mine, nu? Hai că aşa e. Apropo Pavel, adică sssfinxxx, adică Pavel tipu’ celălalt, nu ăla care m-a enervat pe mess săptămâna trecută, tu cum ai ajuns pe la mine? 🙂

Later Edit: Am fost găsită pe google la următoarele cerinţe:

* sunt beata – stiu, si eu am fost sambata. putin.

* nasol la liceu – mă, nu ştiu, mie chiar îmi place. nasol de tine că ţie nu.

* botine – am şi eu o pereche. tropa-tropa, tropa-tropa fac la metrou când alerg în timp ce cobor scările.

* brian molko – he’s mine!

* iron city – încă nu am ajuns pe acolo, dar am auzit că e mişto. au cărămizi!

* imi urasc zodia – ştiu, şi eu. asta e, bun venit în grupul zodiei defecte.

* nu stiu ce sa ma fac cand o sa cresc mare – păi vezi tu, nici eu nu ştiu.

* ce sa ma fac cand o sa fiu mare – io de un’ să ştiu? observ că întrebarea asta ne seacă pe toţi.

matrix, frate.

Deci, că cică eram şi io azi pă stradă. Mă îndreptam ca tot omu’ spre metrou, când (spuf! spuf? spuf!!) ce-mi dă-n gând ideea – ia să trag eu la xerox vreo 10 pagini din manualul de franceză că cine ştie când vine cel pe care l-am comandat online. Aşa. Şi mă duc la magazinul cu pricina, stau acolo vreo 15 minute, pentru că deh, tanti aia cocoţată pe un ditai’ scaunul de bar lângă xerox avea nişte hârţogăraie pe care le putea completa doar cât eram eu acolo. Era şi multă lume ce-i drept (not). Aşa. Şi îmi face alea, eu le iau, dau banii şi mă car. Mă uit la ceas, e cam târziu, zic. Cobor la metrou şi aştept. Şi aştept. Şi aştept. Şi… aştept sună telefonul. Mădălina.

eu: Da mă, zic.

m: Auzi, tu unde eşti? zise ea de colo.

eu: Ce mă?

m: UNDE EŞTI?

eu: Păi… la… îhmm… aviatorilor (daaa, nici nu ajunsese încă metroul, da’ eu eram la aviatorilor dom’le).

m: Bine mă, hai că noi mai avem 2 staţii şi ajungem.

eu: Ce?!

m: Da ma, hai, sa vii repede.

eu: Îhmm, da, da. Vin!

Între timp, vine metroul, mă urc, mă bag în colţ ca-ntotdeauna, şi îmi văd de treaba mea. Patru cocalari, fix în faţa mea se întorc pe rând să se holbeze la mine. Mie mi se rupe, aveam o treaba. Cum pana prindeam eu metroul în care era Mădă?! Ajung la aviatorilor, mă sună.

m: Bă, unde eşti?

eu: Îhmm, aproape am ajuns la Victoriei (metroul era încă în staţie la aviatorilor cu uşile deschise).

m: Bine, hai, să fugi, ca noi aproape am ajuns în staţie.

eu: Bă! Nu cred că ajung.

m: Bine, hai, vedem, dacă e, cobor eu la victoriei. Da tu totusi grăbeşte-te.

eu: Da mă.

Metroul închide uşile şi pleacă. Eu mă plantez în faţa uşii, cu mobilul în mână, stresând oamenii din jurul meu cu sunetul pe care îl scoate clapa. Nu aveam stare. Frate, nu mai ajunge o dată ăsta?! Şi aştept. Şi aştept. Şi aştept. Şi văd staţia.

Cobor, o iau la fugă. Mă întâlnesc cu Arina, şi o luăm la fugă spre scări. Eu cu mobilu’ în mâna, aia în faţa mea. Şi sună telefonul. Şi răspund, dar îl ţin în mână. Şi fug. Şi aveam botine în picioare. Nişte botine care cam aluneca ele aşa. Eram pe la jumătatea scărilor. Metroul de mult în staţie cu uşile deschise. Şi fug, şi alerg, şi cobor, şi tropa tropa tropa tropa făceau botinele mele. Zic dacă eu acum alunec pe treptele astea, mor! Mai aveam 5 trepte când aud – ATENŢIE! SE ÎNCHID UŞILE!. Simt că mi se face rău. Arina era în faţa mea. Deja vedeam cum ea urcă şi eu rămân ca fraiera pe afara. Gândul ăsta mă ambiţionează teribil. Bag un pardon, pardon!, sar ultimele 3 trepte cât de uşor pot (botinele mă-sii). Văd beculeţul aprinzându-se, uşile se închid, Arina înăuntru, eu simt că leşin şi mă arunc cu totul în metrou. Ţsss… Timpul se opreşte în loc, eu cu o faţă distorsionată de groază păşesc în metrou, fac o schemă de matrix, mă unduiesc printre uşile gata să mă storcească naibii acolo, şi zdrang se-nchid uşile. Îmi era şi teamă să mă uit – am intrat? n-am intrat? am rămas p-afară ca proasta? sau mai rău, oi fi rămas prinsă între uşi? Şi DA! Victorie, dulce victorie! Am reuşit. Inima mai-mai să-mi sară din piept.  Să mor acolo de inimă şi nu alta.

Da’ stai să-ţi zic, ţaţo, nu mă-ntrebi?! Când să mă dezmeticesc mai bine, sună telefonul. Mădălina. Cu un zâmbet tâmp glorios pe faţă, răspund.

eu: Am urcat! strig, mai mândră şi entuziasmată ca niciodată.

m: Băăă, eu am coborâââât!

Mie îmi pică faţa, geamuri simt că se sparg în spatele meu şi toata gloria se duce pe apa sâmbetei. Păi pizda mă-sii ce ta-su mă-sii, eu era cât pe ce să îmi sacrific acilişa viaţa, de geaba?!

eu: Du-te măăă, ce pana… zic cu cea mai posomorâtă, dezamăgită, distrusă, futută, voce posibilă.  Hai fraate, biiine, hai că o să cobor la prima şi te aştept acolo.

Şi gata.

Da. Şi uite aşa.

ceva amintiri.

Iii, mâine grevă, nu se fac ore. Mă rog, s-or face, nu s-or face, mie mi se rupe, oricum nu merg. Şi dacă îmi zice cineva zic: „păi doamna, am fost şi eu în excursie dar nu m-aţi văzut că stăteam mai mult cu prietenul meu, Cărămidă”. Apropo, v-am zis că mă cam enervează melodia asta pe care o dau în prostie pe vh1? În fine, facem abstracţie.

Ascultând Guano Apes – Oper your eyes, mi-am adus aminte de vremurile B’estfest-ului din vara asta. Mi-am adus aminte de Victor de la Silent Disco (ştiţi voi, tipul ălă foarte funny, mai mult decât mangă şi care duhnea de la o poştă a ţigări, care s-a băgat cu noi în vorbă la SD, care făcea ca toate alea pe SOAD – Chop suey şi care după ce s-a terminat tot se ţinea după mine şi Mădă ca să nu ne violeze cineva). Mi-am adus aminte de cât de dezamăgită am fost că The MOOoD nu au apucat să cânte Back in the shop şi Hey. Mi-am adus aminte de cât de drăguuuţ şi simpatic a fost tipul de la The Charlatans, de mişcările lui de gay foarte interesante cu microfonul (al cărui fir am avut impresia la un moment dat că o să îl sugrume). De cum rămâneam eu ca proasta aplaudând. De cum am mâncat noodles de la Chopstix şi Mendelinei i s-au vărsat în geantă. Şi de cum am mâncat la Afterfuck mici şi am băut bere (combinaţia Dumnezeiască!). Şi de cum m-a călcat de am simţit că mor dobitocul ăla beat mort la Manowar. Şi de cum timp de 5 secunde am avut impresia că toaleta ecologică se mişca. Şi de cum am rămas la un moment dat singură la Manowar şi a început o melodia la care toată lumea (dar absolut TOATĂ LUMEA) ştia versurile, iar eu stăteam ca proasta şi mă uitam şi dădeam şi eu din gură (gen, da frate, păi logic, cum să nu ştiu eu versurile). Şi de cum şi-au băgat toate cele toţi tipii din jurul nostru (pentru că eram eu, Mădă şi Andreea înconjurate de o mulţime de tipi) când au explodat amplificatoarele (sau mă rog, ce a explodat. de două ori!). Şi cât de târfe mi s-au părut bulgăroaicele alea. Şi cât de genial mi s-a părut cum mă uitam eu aşa la Manowar şi văd deodată undeva mai în faţa zburând senin o cutie de bere. Şi cum stăteam noi pe fotoliul ăla albastru pe la 2 noaptea şi vorbeam de toate cele în timp ce toată lumea era la Silent Disco. Şi cââât de taaare a fost în Miniscule of Sound când am rămas doar noi două acolo, până şi DJul ieşise [=))].

All in all, a fost b’estial. Abia aştept B’estfest 2010. Şi ar face bine să bage Tuborg în loc de Ciuc.

Later edit: Dumnezeule Mare, câât de nasool e să te pişi pe tine ai o nevoie urgentă (!) la toaletă şi să ai un nasture nenorocit la pantaloni!

Reclamă: Ghidul românului în aeroport, by Mendelina (aka Bă. Năstase Bă.)

is this the real life?

01:10.

in seara asta am facut o chestie pe care nu am mai facut-o de mult. am stins lumina, am stins televizorul si am inchis laptopul, m-am bagat in pat si pe intuneric mi-am pus castile si am dat drumul la radio. si am ascultat numai muzica buna. si a inceput ataaat de frumos, cu Queen – Bohemian Rhapsody, care mi-a transmis o stare foarte… profunda. melancolica. iar acum e o melodie necunoscuta mie a lui Manson.

am simtit nevoia sa deschid laptopul sa scriu ceva. simt o nevoie acuta de a va transmite starea pe care o am in acest moment.

ceai, cicolata calda, cafea cu lapte, gogosi cu ciocolata, 23, frunze, toamna, ploaie, frig, caciula, trenci, umbrele, bocanci, conversi, camasi, carouri, fuste plisate, iarba, liceu, prieteni, clase, profesori, plictiseala, colegi, zambet, ras isteric, muzica, city fm, chitara, cursuri, franceza, carti, abonament, metrou, harta, ceas, intarziere, fugi sarind peste balti, ghiozdan, caiete, creioane mecanice, pixuri si apa plata, sandvis cu sunca si iaurt cu cereale, lingurita la 20 de bani pe datorie, coada, scari, lume, agitatie, graba, oboseala, sictirism, entuziasm, pitipoance, balerini galbeni si genti de lac, cocalari, suvite blonde, nervi, indiferenta, moda bretonului verde, placa, laptop, mail, blog, tigari, bere, narghilea, tequila, fum, cafenele,  stradute, bulevard, constructii, poduri, borduri, parcari, blocuri, trafic, autobuze, tramvaie si masini, apus, noapte, luna, stele, 21 guns.