O, am uitat sa va zic!

Ba, sacrific 20 de minute de invatat la latina ca sa va povestesc o chestie care m-a facut sa mi se urce sangele la creieri.

Bai. Eram… ieri, nu, alaltaieri… sau… ma rog, nu mai stiu. O zi acolo. Pe la 17:30 stateam in parcul de langa metrou pe o banca si citeam. Stateam turceste, cu ghiozdanul in brate si o tigara pe terminate. Si cum imi vedeam eu de treaba mea, nu deranjam pe nimeni, aud de la o posta un ditamai grupul de cocalari. „Moaa…” zic. Ma gandeam ca or fi vreo 2-3, cand sa ridic privirea, cre’ ca erau vreo 10. Plus niste pitipoance care se hlizeau ca idioatele pe acolo. Eu imi vad de cartea mea, ei ajung in dreptul meu. Ma rog, nu erau fix in fata mea, erau mai incolo, la cativa metri. Calma si nepasatoare cum sunt deobicei in situatii de genul, ignor comentariile la adresa cartii mele vechi si fluieraturile venite din partea cocalarilor. Cand ma trezesc cu o piatra in genunchi. Eram stupefiata. Ma uitat asa la piatra aia si nu imi venea sa cred. La fel de calm, m-am uitat la ei, am ridicat piatra si am aruncat-o in iarba. Vazand ca nu au cu cine se certa, au plecat; eu ma chinuiam sa continui sa citesc. Nu mai puteam. Eram… deci… bai deci nu imi venea sa cred. Cum frate? In asa hal de tara traim? Ajungem sa se arunce cu pietre in noi pentru ca citim? Trist.

Anunțuri

mdea.

Mie nu îmi plac mărţişoarele. Pe bune. Sau bine, hai, unu’, două. Da’ tot nu văd de ce mi-ar plăcea să primesc o tonă de mărţişoare care o să zacă apoi mult şi bine într-un plic. Sau într-o pungă. De ce? Pentru mine înseamnă nimic. Sunt doar nişte chestii care sunt luate şi date pentru că trebuie.

întrebare. una importantă!

Băi unde găsesc un magazin d-ăsta care să repare aparate foto vechi? Şi eventual de unde pot cumpăra şi un film?

Mă rog… nu mă pricep deloc la aparate foto, dar am un Smena 6 şi vreau să ştiu dacă mai are şanse de supravieţuire sau este menit să odihnească în pace în bibliotecă.

google me.

Am gasit cateva cautari funny:

  • „de ce sunt asa de nenorocita”
  • „cum sa te dezintegrezi” – =))
  • „pa de frustrari”
  • „cand o sa fiu mare vreau sa ma fac…psi”
  • „palma sens figurat”
  • „cum se nr la carate asa incepe mod pana”
  • „vreau ciobani la oii” – =))))

chestie dubioasă.

Frate, zilele trecute ştiţi ce am realizat? O chestie dubioasă rău de tot. Deci eu când nu pot să dorm rearanjez cărţile în bibliotecă. Mă fascinează. Pe bune. Deci cum stau eu în pat la 2-3 noaptea şi efectiv nu pot să închid ochii (o fi de la ceaiul ăsta negru) îmi analizez biblioteca. Şi iau fiecare raft în parte şi îl analizez şi am ajuns la concluzia că cele de pe rândul al doilea sunt ok.

Primul din dreapta mi se pare genial, pentru că acolo am un aparat foto vechi (a fost a lu’ bunică-miu. de fapt, l-am salvat de bunică-mea care voia să îl arunce!! jesus christ!), 3 vaze d-alea de la ikea, nişte cutii colorate, o chestie cu sticluţă cu nisip roz înăuntru luată din Veneţia, beţişoare parfumate şi într-un colţ teancu’ meu de cartele de metrou pe care nu ştiu de ce le colecţionez. Poate nu sună aşa mişto, da’ să ştiţi că arată bine toate împreună. E raftul meu preferat. Iar pe cel de sub ăsta este aşezat frumos un set cu un bol, un fel de farfurie si beţisoare pentru mâncare chinezească. Astea mi le-au luat ai mei pentru că au văzut cum îmi curgeau balele în vitrină când le-am văzut, acum un an şi ceva. În stânga ăluia cu aparatul foto, este un raft în care am aşezat toate cărţile din Chic după care eram înnebunită printr-a 7a şi a ceva din a 8a, vreo 4-5 din Cocktail şi încă 5 cărţi pe care le-am primit când a venit Tudor Chirilă la noi în liceu. În faţa cărţilor stau biletele de la B’estfest de vara trecută pe care le-am descoperit acum o lună când am văzut că rămăseseră la mine în geantă. Raftul ăsta îmi place, n-am nimic de schimbat la el. În stânga ăstuia cu cărţile uşoare, se află raftul cel mai gol deocamdată. Abia aştept să îmi mai cumpăr cărţi, multe-multe, ca să îl umplu. Sunt doar câteva deocamdată. Aici am aşa: Nuntă în cer de Eliade, Brida de Coelho (nu prea mi-a plăcut), Veronika se hotărăşte să moară tot de Coelho (asta mi-a plăcut mult, e una din cărţile mele preferate), Dansatoarea din Izu de Kawabata (sunt mai multe povestiri, dar am citit doar jumate din ele), Adevărata viaţă de gheişă de Mineko Iwasaki, Foc în pavilionul de ceai de Ellis Avery, Memoriile unei gheişe  de Arthur Golden (care mi-a plăcut enorm de mult) care a început să îşi schimbe puţin culoarea datorită „vechimii” (o am doar de vreo 2 ani) şi pentru că a tot umblat pe la unii, pe la alţii (dar am ajuns la concluzia că nu îmi place să îmi împrumut cărţile, decât câtorva persoane de încredere) şiii Turnul Sinucigaşilor de Nick Hornby. Sunt puţine oricum. Vreau ca atunci când o să termin liceul, să îmi explodeze biblioteca de prea multe cărţi. Şi când mă voi muta în apartamentul meu o să le iau pe toate cu mine. Aşa. Iar în ultimul raft de pe rândul ăsta sunt dicţionare, cărţi pentru la română, o carte mai veche cu Nina nu-ştiu-cum şi… Amurg [8-| mă rooog…]. (apropo de asta, am visat că mă certam cu o tipă că eu sunt PRO Harry Potter şi total CONTRA Twilight iar ea invers şi ne contraziceam şi în final ea s-a supărat şi mi-a dat cu Eclipsa în cap. Jesus!)

Iar acum revin la ideea principală. Primul rând. Aici se hodihnesc toate cărţile de la Jurnalul pe care mi le ia bunică-mea. Băi şi nu ştiu cum se face că mereu am de împărţit ceva cu astea 3 rafturi. Le iau, le rearanjez, le pun pe verticală, noaptea următoare îmi plac mai mult pe orizontală, le fâţâi de colo-colo, nimic nu îmi convine. Cred însă că noaptea trecută am ajuns la ultima mutare. Parcă îmi place. Mbine, nu e perfect. Lipseşte ceva (adică bunică-mea trebuie să continue să mi le ia că altfel rămâne al doilea raft din stânga pe jumătate gol şi nu e bine). Iar ultimul raft, adică primul din dreapta… l-am golit. Aproximativ. Aici am DEXul, pentru că îmi e cel mai uşor să ajung la el şi pentru că nu vreau să mai folosesc dexul online. Tot aici am 2 cutii de ceai. Şi m-am gandit aşa: aici va fi raftul cu ceaiuri. Vreau multe-multe ceaiuri. Din toate sortimentele. Negru, verde, de fructe, de plante, indian, chinezesc, japonez, englezesc, Greenfield, Twinings, d-alea ieftine, d-alea scumpe, de de toate. Să am de unde alege frate.

Mă rog, vroiam doar să vă zic obiceiul meu cel nou şi dubios, da’ văd că am ajuns să îmi descriu juma’ de bibliotecă.

nirvana!

Bă deci io… io mă simt ca în rai Krishna. Deci pe bune. E aşeaaa… totu’ cald şi bine, citeală, dulceţuri, îngheţăţuri*, ceaiuri, buddha bar, astea… Dacă mai aveam şi-o narghilea, aia era. Da’ lasă e mai bine fără, că altfel nu mai are niciun farmec.

Mă simt şi ca Jessie (aşa se scrie, nu?) din Copiii de la 402 în episodul ăla când îşi rupe piciorul, şi stă acasă, şi vrea să fie la curent cu tot ce se poate… bla bla bla. Doar că eu nu mă fac de cacao în faţa televizorului/camerei de filmat/orice-o-fi-fost-chestia-aia şi în faţa clasei mele. Nu. Eu sunt la curent ţinută prin mesaje pe telefon. Ceea ce e genial. O! Şi mă bucur să aud că întrebaţi de mine, sunteţi nişte scumpi.

Întrebată fiind ce-am făcut azi… am răspuns cam aşa:

„băi deci… am muncit mult, teribil de mult. vezi tu, oamenii consideră făcutul ceaiului ceva simplu şi banal, dar nu, nu, draga mea Crista, e ceva cu muuult mai mult de atât. E vorba în primul rând că trebuie să te ridici din pat. Ceea ce, să fim serioşi, nu e deloc atât de uşor precum pare. După aia trebuie să te adaptezi la diferenţa de temperatură dintre în pat şi în afara lui. După aia, trebuie căutat papuci, care cel mai probabil sunt în cealaltă parte a apartamentului, deşi tu erai ferm convinsă că i-ai lăsat clar! lângă pat. Da’ nuuuu, cum ar putea nişte amărâţi de papuci să rămână cuminţi lângă pat pe timpul nopţii?! Nu mi se pare că cer cam mult, dragă?! Aşa. Şi găsit papuci întru-un final, după care pregătit pornit plecat în aventură. Pentru a ajunge la locul cu pricina, locul de fabricare a ceaiului, trebuie în primul şi în primul rând să treci de living. Acest living, dragilor, este împânzit cu tot felul de capcane, care mai de care mai primejdioase, printre care vei fie surprins să găseşti şi un cocalar (menirea acestuia este să vorbească mult şi prost pentru a-ţi disturba concentrarea). Dintre acestea, ultima şi cea mai şi cea mai capcană este… covorul. Caaare, covor verde cu model hidos este aşezat pe un parchet dat cu ceva şpreiuri/ loţiuni/ poţiuni, habar n-am, foarte periculoase. Din cauza lor, nu doar că este posibil să te afunzi în vechitura aia de covor, asemeni unei găuri negre, dar sunt şanse mari şi ca_covorul să o ia la fugă şi tu să te duci grămadă pe spate, respectiv pe faţă, depinde de cum mergi. În cazul acesta, în momentul căderii, tu, ca fiinţă cu creier şi instincte, trebuie să găseşti o mişcare pentru a amortiza căderea ce îţi poate fi fatală. Fereşte-ţi deci capul sau coloana, că altfel ăla eşti. În cazul în ai căzut pe burtă, felicitări! Cel mai probabil ţi-ai spart dinţii, dar gândeşte-te că eşti în viaţă. Şi după îndelungi chinuri şi capcane… ajungi în bucătărie. Ei… şi acolo ai de îndeplinit următoarele misiuni: avut grijă nu călcat în ceva ud, deobicei apă,  nu se ştie niciodată de unde; găsit cutia de ceai; pus apă în ibric; pus ibricul pe aragaz; uitat bine la aragaz, realizat că butonul de aprindere automată nu funcţionează, gândit mai bine, preferat nu folosit brichetă sau chibrit, realizat că este mai safe folosit cuptor cu microunde. În acest moment totul se complică, pentru că trebuie să te întoci, ceea ce înseamnă trecut din nou prin aceleaşi capcane, luat cana din dormitor, pus apă plată din bidonul de 5l din cameră de la mama, înfruntat aceleaşi pericole pt a 3a oară, ajuns într-un final în bucătărie, băgat cana la microunde, aşteptat, verificat apa, pus pliculeţ, pus zahăr, amestecat, scos pliculeţ, amestecat iar, pus şi lapte şi amestecat bine-bine pentru ultima oară. Scos şi linguriţa, trântit-o în chiuvetă, cărat înapoi în camera ta. Acum înţelegi de ce nu e atât de simplu?”**

* – nu am avut şi îngheţăţuri, da’ sunau acolo bine în context.

** – de fapt, nu i-am răspuns chiar aşa Cristei, că mi-era lene să scriu atâta şi cred că se plictisea şi ea până îi scriam eu toate astea.

hăhă, zic!

Eu mă bucur încă de vacanţă. Şi o să mă bucur şi mâine. I know, i knooow, i’m such a lucky bastard.

Hă-hă! hihihahi muhăha bwahahâ, astea.

!Later Edit: Şi ca să vă oftic şi mai rău, pot să mă laud că vacanţa mea se prelungeşte tot restul săptămânii? Şasă Două săptămâni de vacanţă în total! Două! Abia acum pot să zic că yes man! i’m a lucky bastard! Iubesc iarna asta! (mă rog… mai mult sau mai puţin).