O, am uitat sa va zic!

Ba, sacrific 20 de minute de invatat la latina ca sa va povestesc o chestie care m-a facut sa mi se urce sangele la creieri.

Bai. Eram… ieri, nu, alaltaieri… sau… ma rog, nu mai stiu. O zi acolo. Pe la 17:30 stateam in parcul de langa metrou pe o banca si citeam. Stateam turceste, cu ghiozdanul in brate si o tigara pe terminate. Si cum imi vedeam eu de treaba mea, nu deranjam pe nimeni, aud de la o posta un ditamai grupul de cocalari. „Moaa…” zic. Ma gandeam ca or fi vreo 2-3, cand sa ridic privirea, cre’ ca erau vreo 10. Plus niste pitipoance care se hlizeau ca idioatele pe acolo. Eu imi vad de cartea mea, ei ajung in dreptul meu. Ma rog, nu erau fix in fata mea, erau mai incolo, la cativa metri. Calma si nepasatoare cum sunt deobicei in situatii de genul, ignor comentariile la adresa cartii mele vechi si fluieraturile venite din partea cocalarilor. Cand ma trezesc cu o piatra in genunchi. Eram stupefiata. Ma uitat asa la piatra aia si nu imi venea sa cred. La fel de calm, m-am uitat la ei, am ridicat piatra si am aruncat-o in iarba. Vazand ca nu au cu cine se certa, au plecat; eu ma chinuiam sa continui sa citesc. Nu mai puteam. Eram… deci… bai deci nu imi venea sa cred. Cum frate? In asa hal de tara traim? Ajungem sa se arunce cu pietre in noi pentru ca citim? Trist.

(!)

M-am săturat de teleshopping. M-am săturat de toate reclamele şi căcaturile care iţi acoperă pagina de web!!!

NU! Nu vreau să dau niciun căcat de test ca să îmi aflu IQ-ul, şi NU! nu vreau să ştiu cât mai am de trăit. NU îmi pasă ce căcat de joc nou a apărut, şi NU! nu vreau să îmi creez un personaj tâmpit într-o lume cretin de perfectă. NU! vreau să slăbesc, deci NU! îmi pasă de câte jde mii de kg a slăbit o vacă datorită pastilelor minune. Mă seacă teribil toate site-urile cu zeci de bannere sclipicioase şi NU! vreau să îmi fac un cont de economii la nu-ştiu-ce bancă şi chiar dacă aş vrea, m-aş duce direct la bancă în pizda mă-sii. NU VREAU NIMIC! Vreau doar să mă uit în pana mea la Grey’s Anatomy sau fără să fiu întreruptă din 10 în 10 secunde! OK?!?!?!?

JESUS CHRIST!

Later Edit: Asta numesc eu reclame agresive. Te fac să o iei razna, pe bune!

tot o bibliotecă.

Ştii că uneori ai tendinţa să supraapreciezi o carte, înainte că măcar să o fi terminat. Te fascinează atât de mult primele capitole, îţi sunt atât de dragi, încât începi să o ridici în slăvi şi să îi construieşti un altar. Un raft întreg, pentru o singură carte. Şi exact când te aştepţi mai puţin… finalul te dezamăgeşte. Cum nu credeai că ar putea fi posibil. Ca o palmă peste faţă. Şi te întrebi cum ai putut fi atât de naiv. Te frustrează atât de tare, încât ţi-ai dori să o arzi. Să vezi cum dispare fiecare cuvânt, pagină cu pagină. Strângi cartea în mână, iei o brichetă şi… te opreşti. Te opreşti la timp să îţi dai seamă că nu ai terminat-o de fapt. Mai sunt câteva pagini. Dar chiar şi aşa, tu ştii că nu vei mai putea să o priveşti ca la început. Aşa că iei cartea, dărâmi altarul şi o muţi un raft, două, mai jos, alături de alte cărţi. Şi stai şi te întrebi… ar trebui să caut o altă carte? Raftul rămâne gol pentru un timp, şi realizezi că nu ar mai trebui să supraapreciezi nicio carte. Niciodată. Le vei trata pe toate într-un mod egal …mai mult sau mai puţin.

vezi tu, e cam naşpa.

Ar trebui să dorm. Dar nu mi-e somn. Ar trebui măcar să învăţ la geografie. Sau la latină. Dar nu pot. Nu-mi intră nimic în cap. Aşa că profit că oricum nu am mai scris de mult timp pe blog, iar în seara asta chiar am chef.

Aseară stăteam şi mă gândeam… uneori regret atât de mult că nu am continuat japoneza. Sper să încep iar la vara. Tot la vară vreau în Anglia. Sau în Germania (am io nişte combinaţii p-acolo). Sau undeva. Şi îmi doresc atât de mult să plec un an în altă ţară. Şi tare îmi e teamă că nu o să reuşesc.

Pe lângă faptul că în ultimul timp mă simt proastă bâtă, habar nu am ce o sa fac eu în viitor. Deci chiar n-am idee. Ce să fiu? Într-un timp, mă gândeam destul de serios la jurnalism, dar am realizat că nu ştiu cât de mult o să ma descurc. Nu am cine ştie ce talent într-ale scrisului (bine, n-am deloc.) şi trebuie să fiu cu adevărat motivată că să scriu regulat. Şi să fim serioşi, cine o să stea să mă motiveze pe mine? De avocaţi e ţara plină, pentru medicină nu am tăria necesară, scriitoare – aş muri de foame, artistă – n-am niciun talent la nimic. Deci ce fac? La începutul anului ai mei ziceau să mă bag la Academie. Dar stau si mă întreb… şi ce ies?

Mi-aş mai fi dorit ca acum să fi putut zice frate, uite, anul ăsta am făcut căcatul ăsta absolut genial! Dar nu pot. N-am realizat nimic. Dar absolut nimic. Am încercat eu s-o dreg în postul anterior, dar nu merge. Şi mă frustrează atât de tare ideea că am început nişte chestii şi nu am putut să le duc la capăt, din diferite motive.

Mă mai gândeam şi la actorie… nu mă mai simt atât de ok. Nu mă simt în largul meu. Şi mă mai deranjeaza şi faptul că insistă pe ideea de Noi suntem cei mai buni, ceilalţi sunt nişte rataţi! Ok, pricep ideea. E bine să porneşti cu gândul ăsta. Adică îţi dă încredere, blablebliblo bla bla bla. Dar frate, demonstrează-mi! Şi mai e şi chestia asta cu indiferenţa. Sunt atât de reci în general şi nu îmi place când nu îmi sunt apreciate eforturile decât atunci când vreau să renunţ. Asta nu e ok. Am nevoie de un impuls, de ceva. Am nevoie de ceva care să ma facă dimineaţa să zic da frate, azi mă duc la actorie abia aştept asta e! Dar eu nu simt aşa. Nu am mai simţit sentimentul ăsta de când mergeam când eram mică. Pe bune, chiar îmi făcea o mare plăcere să merg acolo. Şi aveam doar 4-5 ani. Şi toţi îmi erau foarte dragi. Recunosc că şi aici m-am ataşat de câteva persoane, şi chiar îmi sunt dragi, dar fac multe faze care mă dezamăgesc şi îmi întorc stomacul pe dos. Şi mă gândesc foarte serios să plec de aici şi să merg altundeva. Chiar mi-ar plăcea să mai fac actorie. Dar vreau undeva unde să mă simt bine. Să mă simt în largul meu. Înţeleg perfect ideea de suntem serioşi, că tre’ să facem treabă, dar nici s-o dăm în bălării. Sunt eu şi-aşa destul de rece uneori, dacă mă mai duc şi într-un loc în care mă sufocă indiferenţa şi nepăsarea…

Căcat de an. Am început multe, n-am terminat nimic. Vreau să mă car, să mă duc în altă parte la actorie, dar cine pana mă mai primeşte acum? Şi oricum probabil ar fi aiurea pentru că ceilalţi se cunosc deja, chestii etc. Vreau să fac ceva, şi nu ştiu ce. Ce să fac? Nu am niciun talent, la absolut nimic. Dar mă pricep de minune să fac unele din cele mai proaste alegeri, uneori să îmi enervez prietenii, sau să le stric ziua, mă pricep foarte bine să nu ştiu să fac consolări, dar probabil cel mai bine mă pricep în a-mi plânge de milă. Cum fac acum.

ceva acolo.

Ai observat cum uneori punem niste intrebari asa, dampulea, doar de dragul conversatiei? De fapt, e mult spus „de dragul conversatiei”. Tacerea e mult prea apasatoare uneori. Asa ca punem intrebari. Intrebari stupide, la care nici macar nu mai ascultam raspunsul. Ca niste roboti. Sau auzim raspunsul dar nu suntem in stare sa il procesam. Si ne trezim peste 5 minute ca punem aceeasi intrebare. E trist. E trist ca suntem prea ocupati sa ii ascultam pe ceilalti.

Devine obositor. Cursuri, spectacole, ore, teste, teze, pretentii, spectacole, iar teste, si simti cum incepi usor sa ii dezamagesti pe cei din jurul tau. Si pe tine insuti. Usor-usor, sentimentul de vinovatie te bantuie si simti cum nu iti mai curge nicio picatura de incredere in vene. Nu mai esti in stare sa te trezesti la ora la care iti propui, abia te tarasti catre liceu, dormi in ore si simti cum te dezintegrezi pe scaunul din metrou. Si asta e doar inceputul. Te uiti in gol, incerci sa te incurajezi, bei un shot de tequila si o iei de la capat.

Dar asa se intampla cu majoritatea dintre noi, nu-i asa? Ne uitam unii la ceilalti cu o privire goala, lipsita de interes. Eu sunt aici, tu esti acolo. Ce facem aici? Despre ce credeti ca este vorba? Hai sa visam putin. Iata-i pe mama si pe tatal meu acolo langa pian. Baiatul meu mai mare sta pe polita semineului. Perna a fost brodata de verisoara mea Sarah cu o luna inainte de a muri. Eu merg la lucru la ora opt si ma intorc acasa la cinci si jumatate. Cand ma voi pensiona, imi vor da un ceas – cu numele meu gravat pe spate. Acum stiti  totul despre mine. Si acum, pleaca. Deja te-am uitat!

c’moooooooon!

Ba! Ce dracu’?! Eu sunt blestemata sa imi iau mingi in cap, sau ce?!

E cam naspa, stii. Adica nu e neaparat dureros, cat e de penibil, umilitor, jenant etc. etc.

moah!

Nu pot sa dansez pe dnb. Nu-mi iese si pace. Fir-ar!