TEEHEE! ^_^

Bă, bă, bă! Ieri am cunoscut-o într-un final pe Mădă. Iii!

Evident… m-am lălăit şi am plecat târziu de acasă. Şi am întârziat 15 minute. Mă îmbrac eu, mă fâţâi prin casă aiurea, îi pun lu’ Mitsu mâncare şi când să mă uit la ceas îmi pică faţa. În 5 minute trebuia să fiu la Victoriei. Îmi pun bocancii, trag trench-ul bleumarin pe mine, iau cheile şi geanta ş-am plecat. Afara, friiiiiiiig. Bă da’ un friiiiiig! E, bine, nu era chiar aşa frig. Da’  era şi gheţă. Mai grăbeşte-te Andra pe gheaţă. În fine, ajung la metrou, scot cartela, aud cum se cară metroul. Îmi vine să mă dau cu capul de aparatul ăla pentru cartele. Cobor scările, îi trimit un mesaj lu’ Mădă: „scuuuze, ajung în 5 minute, îmi dau două palme„.

Ajung într-un final şi la Victoriei şi mă îndrept spre covrigărie. Şi o văd. Şi mă vede. Şi iiiii! şi îmbrăţişări şi chestii. Şi era drăguuuţ, da’ mă simţeam aiurea. Că stăteam aşa şi mă uitam la ea ca proasta şi nu ştiam ce să zic. A, şi! Primul gând care mi-a venit în cap când am vazut-o era că e înaltă. Ca mine. Ceea ce era bine. Eu, obişnuită fiind cu piticanii pe lângă mine. Şiiii după aia ne-am dus la Romană în Cărtureşti unde am băut un ceai moca extreeem de bun. Semăna cu un ceai de la Greenfield pe care l-am avut şi eu. Parcă vă zisesem eu undeva de astea de la Greenfield. Ee, mă rog. O, şi! Am reuşit să nu vărs… prea mult ceai pe lângă. Dar m-am descurcat binişor cu laptele.

Daaaa, şi după aia am mers şi în Mes Amis (de care v-am mai povestit sigur. v-am zis şi că nu se mai cheamă Mes Amis, ci Harley? ma rog… e ok şi Harley, dar Mes Amis suna mai bine. şi Mădă mi-a dat dreptate. mwahahaha) unde am băut o cană de vin fiert, respectiv o ciocolată caldă d-aia şmecheră, cu frişcă pe deasupra. Şiiii am vorbit o groază, despre… de toate. Şi a fost tare simpatic. Bine… au mai fost şi faze în care ne uitam pe pereţi că nu mai ştiam ce să zicem, daaar m-am simţit ok şi în momentele alea. Adică nu era genul de tăcere d-aia apăsătoare, aşa. Per total a fost foaaarte, foarte, foarte drăguţ. [eşti de treeabă, băăăi! :))]

Şiiiii după aia m-am întors cu ea până la Universitate, undee m-am întâlnit cu o altă tipă, cu care m-am dus tot în Mes Amis, dar jos. Şi unde a fost o muzichie dubioasă. Gen… la un moment dat au dat-o pe dnb si dubstep, dupa aia ceva de căcăt rău, nu ştiu, r&b plm, nush ce era, după aia au dat-o pe etno, populară, ceva acolo dar asta a fost funny, şi după aia s-au întors la vechile obiceiuri. Gen Slayer. Atât am reţinut. Şi am mai baut o cană de vin şi cu ea. Şi m-am cam ameţit, adică râdeam în prostie. A zis ea o chestie genială, îmi povestea o fază dintr-un film, din care n-am reţinut decât esenţialul „o tipă se uita la altă tipă mai mare. aia, îi zice lu’ asta mică: Ce te holbezi aşa? Ia hai, şterge-ţi faţa aia de pe cap!” şi aici am avut o reacţie de BWAAHAHAHAHAHA. Şi am mai zis şi o chestie drăguţă: căutam ceva prin telefonul ei, ea: Pe cine cauţi mă? eu: Bine. Şi am mai zis şi alte chestii de bwahahaha, da’ le-am uitat eu.

că cică iacătă primul post de 2010.

Da mă. A mai trecut un an. Şi totusi… parcă mă lasă rece. Sau… nu.

Ştii, eram zilele trecute p-aici pân’ casă, cu periuţa de dinţi în gură, telefonul în mâini aşteptând un mesaj cu un banc cu melci (am primit în schimb unul cu ciori, în caz că vă întrebaţi. şi dacă sunteţi şi mai curioşi, era ceva de genul Î- De ce cârâie cioara în zbor? R- Schimbă vitezele. -> reacţie de BWAHAHAHAHA, râs isteric, chestii.) şi ascultam MGMT – Time to pretend, parcă. Băi şi stăteam eu aşa şi mă gândeam… şi stiţi ce am realizat? O chestie tare de tot. Băi ştiţi reclama aia de la Lion, cu nush-pana-mea-câte accidente se petrec in casă, Sfatul Lion – Stai afară! ? Băi vă zic, sfatul ăsta e făcut pentru mine! Mă jur! Deci eu (cu fanii meeeei) fac parte din statisticile alea.

Vreţi detalii? Păi hai să vă explicitez. Când eram mică, am căzut cu chiuveta. Da, ştiu, sună amuzant (de fapt, chiar e, că şi acum râd când îmi amintesc şi povestesc, dar zău că atunci n-a fost). Da, ştiu, sună stupid. Da, ştiu, stai şi te întrebi „bă cum căcat poţi să cazi cu chiuveta? la urma urmei, e o chiuveta, ce plm.„. Chestia e că eram mică. Şi din această informaţie vitală, ce aflăm noi? Aflăm că dacă eram mică, înseamnă că eram mică pe bune. La înălţime adică. Rezultă că eram mică de înălţime şi nu ajungeam să mă văd în oglindă. Că, na, ca tot omu’, vroiam şi eu să mă văd în oglindă. Dar nu puteam. Pentru că eram mică şi nu ajungeam. Băi şi ce-mi dă-n gând ideea? Ia să mă urc eu pe chiuvetă. Toate bune şi frumoase, numai că_chiuveta aia, băi a naibii, n-avea picior. Şi m-a ţinut o dată, de două ori, eu am văzut că merge, i-am dat înainte, până într-o zi când, iacătă, oricât de anorexică aş fi fost eu, chiuveta, săraca, n-a mai rezistat. Băi şi m-am dus. Grămadă. ZDRANG! -sunet-înspăimântător-din-baie-de-chiuvetă-ce-se-dărâmă-şi-se-face-ţăndări- Chiuveta a căzut cu totul, s-a făcut praf, ai mei au venit îngroziţi la auzul zgomotului terifiant, eu am avut noroc că stătusem rezemată şi de cadă şi am alunecat în ea şi astfel nu m-am tăiat decât foarte putin la mâna dreaptă. Şi acum mai am semn. E un semn. Mic. Că şi eu eram mică, şi n-ar fi dat bine cu un semn mare. Şi asta a fost.

Mai apoi, când am primit primele mele role, atât îmi erau de dragi că şi în casă mă dădeam cu ele. Până într-o săptămână când am hotărât că mai bine lasă. Mai întâi, am spart (habar n-am cum) o vază d-aia mare, scumpă, chinezească (în sensu că pe bune, era d-aia veche si calumea, tradiţională, chestii), ce să mai, o şmecherie de vază. Am spart-o. Şi am avut noroc totuşi, că n-am încasat decât o palmă de la maică-mea (a fost şi singura). Dar cum mi se rupea mie de minunăţia de vază, am continuat, când eram singură p-acasă. Până când, într-o zi, nasoală rău de tot, era frig, ploaie, fleoşcăială, ee, ce să mai, de căcat, am alunecat. În casă. Cu rolele. Am căzut lată. Şi pentru un moment (care am crezut că nu se mai termină) n-am mai putut să respir. Si atunci m-am panicat rău şi am zis plm, îmi bag picioarele, gata cu rolele în casă.

Ceva de genul mi s-a mai întâmplat o dată. Tocmai văzusem filmul ăla, Karate Kid, sau pana mea, şi eram în febra aia (am eu o vagă impresie cum că mai mulţi am fost mari fani Karate Kid. recunoaşteţi că era shukarie rău nenea miaghy!). Şi am încercat să fac io o mişcare d-aia de whoaaa-haaa-iaa-ceva-acolo în aer. Băi şi a fost tragic. Că nu numai că nu mi-a reuşit, da’ am căzut grămadă. Şi eram întinsă pe un covor hidos, cu privirea înceţoşată, fară să mai pot respira, şi m-am panicat, da’ a trecut totu’ repede slavă cerului, şi când mi-am revenit mi-am zis frate, imi bag picioru’ în miaghy san, karate nu-i de mine!.

Ani mai târziu era să dau foc la casă. Pe scurt, mă hotărâsem pentru prima dată să gatesc ceva, mai exact să fac cartofi prăjiţi, nu mi-a ieşit, ulei încins, flăcări, kaboom, sfârâitul ce nu m-a lăsat săptămâni întregi să mai dorm şi motivul pentru care îmi e sincer frică să gătesc ceva pe bune. Încă nu pot, trebuie să mai treacă ceva timp. Şi acum vorbesc chiar pe bune, am rămas traumatizată de momentul ăla şi îmi îngheţă sângele în vene când aud sunetul ăla. Nu mai zic de cât am spălat pereţii, mobila şi ce mai era de negreala aia care să făcuse. Să mai menţionez şi tavanul care era o adevărată operă de artă?

Nu de mult mi s-a ars televizorul, care parcă s-a exorcizat în faţa mea, sfârşind cu un sunet grotesc şi mult fum ieşind din el. Aia a fost ceva la care chiar nu mă aşteptam. Iar acum o lună mă trezesc că îmi fac prizele din cameră fiţe. Am început să mă crizez şi le-am cerut alor mei să schimbe dracului prizele alea că eu nu mai suport, o să mor în propria casă! Pe cea mai importantă au schimbat-o, mai e una.

Şi oricum, mai sunt si obişnuitele lovituri de tot ce mă înconjoară, mă lovesc de mobilă când gesticulez în timp ce vorbesc la telefon, intru în pereţii de pe hol (băi nu ştiu, holul ăla… fac prea devreme stânga, pot să jur că bucătăria e mai aproape decât e ea de fapt), intru în uşi pe care nu le văd că sunt închise (holul e de vină! că e întuneric şi eu vreau să fac o faptă bună şi fac economie şi nu mai aprind lumina pentru 5-6 paşi pe care îi fac până intru într-o cameră), etc etc.

Da, deci cum ziceam, sfatul Lion e pentru mine. Anyone join the club?

Cât despre 2009… nu simt că am realizat mare brânză. Să vedem.

– mi-am făcut pentru a… 7 oară? cred… blog.

– şi tot legat de asta cu blogul, simt că dubiţahippie începe să devină ca un brand aşa, un nume, chestii :> :)) (not.)

– am fost la b’estfest (e o chestie băi…)

– am intrat la un liceu bun, şi de care chiar sunt foarte mulţumită, deşi la început am regretat enorm.

– mi-am făcut prieteni noi şi de asta sunt chiar foarte, foarte mândră. chiar dacă pe unii nu ii văd atât de des pe cât mi-ar plăcea.

– mi-am făcut şi câţiva prieteni online pe care clar o să ii cunosc personal anul ăsta.

– hmm… sunt fericită că mi-am luat un laptop. pe bune, viaţa mea a devenit mai frumoasă (nu e chiar cuvântul potrivit) de când îl am pe Lenovo aka LenovoDude aka Prafilinski.

– mi-am luat bocanci. finally! iiii!!!

– şi alte chestii pe care acum nu mi le amintesc şi care probabil nu sunt atât de importante pe cât ar trebui să fie.

Restul… au fost poate doar nişte detalii mai puţin interesante.

„Exista oameni ratati si oameni… ratati.”

Dupa o piesa absolut geniala si jucata impecabil la Act, aseara am intrat ilegal la metrou. La Romana. Am luat-o pe scara aia rulanta care o ia in sens invers si care duce direct in statie. A fost genial, m-am simtit al naibii de mandra de mine. Si a fost asa dragut ca pe la jumatate a inceput sa urce lume (bine, asta nu a fost dragut) si a fost un tip care m-a incurajat si imi zicea „hai, hai ca poti! hai ca nu mai ai mult!” si a fost asa de draguuuut! Tare simpatic.

Iacătă vine vacanta. Dorm pân’ la doişpe. Iiii!

c’moooooooon!

Ba! Ce dracu’?! Eu sunt blestemata sa imi iau mingi in cap, sau ce?!

E cam naspa, stii. Adica nu e neaparat dureros, cat e de penibil, umilitor, jenant etc. etc.

dragut asa!

DA! Mulţumesc cerului, pământului şi tuturor fiinţelor mistice posibil existente într-un oarecare univers paralel profului de istorie, nu am mai dat test azi! Ce biiinee! Aveam de învăţat vreo 20 de pagini, nu ştiam mai nimic. Când să citesc dimineaţa asta (pentru că altfel decât pe ultima sută de metri NU SE POATE!) nu îmi intra absolut nimic în cap şi îmi picau ochii-n gură de somn. Ce să mai, era dampulea.

Dar nu mai contează! Ideea e că nu am mai dat test, ne-a predat şi ne-am simtem bine de tot la ora lui. Nu, pe bune, proful ăsta e al naibii de funnea uneori, în special pentru ce scrie pe tablă. Uite azi, spre exemplu, nu ştiu ce căcăt scria el acolo pe tablă, că eu am înţeles ANTICĂ CARE (pentru că noi avem o tablă naşpa pe care nu vezi nimic când e udă, iar tipul scrie cu majuscule). Şi evident că am  început să râd cu râsul ăla al meu zgomotos (pentru că subtil NU SE POATE!) şi i-am spus şi Mădălinei, şi uite aşa am avut toată ora o criză de râs. Mă rog, oricum pe voi nu vă interesează chestiile astea şi foarte probabil nu vă amuză deloc (pentru că aşa e frate, nu e aceeaşi chestie ca atunci când trăieşti momentul).

Mă rog. Şi am dat test la mate. Două exerciţii – unul l-am facut perfect! …până la jumătate, pentru că partea a doua… ei bine, de partea a doua am uitat. Dă-o naibii. Iar în al doilea am băgat o vrăjeală acută, habar n-aveam să-l fac. Deci mesaj pentru profa de mate care se machiază în valuri (nu pe bune, femeia asta cred că nici nu se uită în oglindă când se machiază. m-am gândit că de Crăciun poate ar fi frumos să îi facem un cadou din partea clasei, un ghid gen „Cum să te machiezi corect” or something): încă una!

O! O! O! Şi am luat 10 la latină! La testul de ieri. Iiiiii! Drăguţ aşa.

O cafea cu lapte. Sau doua.

Îmi plaaaace. Ştiţi voi, cafeaua. Cu lapte. Maaamă, mamă! Aş bea în prostie. Dar prefer să ma opresc la una, maxim două pentru că după aia încep să îmi transpire mâinile şi să devin foarte, foarte agitată. Şi asta nu e bine.

Încă am probleme de vinovăţie, şi presimt că o să mă confrunt cu asta tot restul vieţii. Şi ştii, nu îmi place ideea asta, chiar deloc. Într-o seară parcă mi s-au adunat aşa toate odată şi nu m-am mai putut stăpâni şi am început să plâng. Aşa, ca fraiera. Şi ceea ce a fost si mai neplăcut a fost că au venit peste mine ai mei, că ce-am păţit şi bla bla bla, înţelegeţi voi. Şi a fost urât, m-am simţit penibil, pentru că nici măcar eu nu ştiam exact de ce plângeam. Ştiam doar că mă simt vinovată şi incapabilă şi că plâng de nervi. Ştii, mă gândeam, eu dacă aş face vreodata vreo crimă, involuntar sau nu, probabil m-aş sinucide apoi din cauza sentimentului vinovăţie acută. Şi probabil, nici asta nu ar fi prea drăguţ. This is so lame.

Şi totuşi, în weekend parcă am lăsat tot deoparte şi sâmbătă m-am simţit chiar bine. La actorie a fost bine, dar parcă nu am ceva special de povestit. Bun, deci, am terminat cursurile de actorie şi mă grăbeam împreună cu încă 3 tipe către Nijikon (ştiţi voi, festivalul de anime-uri de la Palatul Copiilor). Şi cum ne grăbeam noi aşa, ne-am urcat într-un tramvai fără să ne uităm şi ne-am trezit undeva la mama naibii pe la parcul Carol. Iar noi trebuia să ajungem la Tineretului. Aşa că am luat-o pe jos şi am mers vreo juma’ de oră pe jos până acolo. După care am ajuns la Tineretului unde am primit o Coca Cola Zero de la o tipă care avea o cască în cap drept ochiul ăla din reclamă şi nu ştiu ce mă întreba sau ce îmi zicea mie acolo, cert e că eu dădeam din cap şi ziceam Da… Da… Aha… Da… Şi am ajuns într-un final la Nijikon unde am stat doar 20 de minute, din care 15 le-am pierdut fâţâindu-mă pe acolo ca să o găsesc pe Mădă. Şi am găsit-o şi nu ştiu dacă am stat mai mult de 10 minute, după care ne-am hotărât să ne cărăm şi să mergem undeva la o narghilea. Tot acolo ne-am întâlnit şi cu nişte tipi.

Şi am mers cu ei până la Universitate, unde am stat vreo 10 minute să ne gândim unde să mergem, şi nu ştiu cum dar am ajuns în Fire. Şi îmi place aşa mult Fire că au cărămizi. Şi e o atmosferă aşa relaxată şi plăcută şi a fost frumos. Am băut o bere şi între timp au mai apărut încă 3 tipi. Şi ne-am cărat toţi în Mes Amis care era la câţiva paşi lângă.

Ei bine, acest Mes Amis este un bar dubios. Dubios de mic, de fapt. Nu, acum pe bune, chiar e mic! Subsolul e aşa ca un tunel înguuust, cu mese şi scaune mici, barul e mic, treptele sunt mici si în spirală. O da, şi baia, era să uit de ea. Baia e… mică şi ea. Şi are două cabine, una pentru fete, una pentru băieţi, aspect de care oricum nu se ţine cont. Fiecare intră unde apucă. Şi lângă una dintre cabine e chiveta, şi aia foarte mică (Jesus Christ!) unde dacă nu eşti atent s-ar putea să îţi iei uşă în cap (adică aşa cum am păţit eu. măcar tipu’ a fost drăguţ şi şi-a cerut scuze. şi după aia a zâmbit şi a plecat. avea un zâmbet drăguţ.).

Aşa. Şi am stat noi acolo ceva, şi după aia ne-a dat în gând ideea să mergem la o narghilea. Şi ne-am dus în Aida, unde ne-am mai întâlnit cu unii, iar eu eram deja am ameţită şi am salutat un tip care e cu mine în liceu. Şi Doamne, zău că nu vreau să ştiu ce faţă aveam când l-am salutat, pentru că v-am zis eram ameţită. Şi nici nu e un tip pe care să îl cunosc pe bune, îl ştiu doar din vedere, motiv pentru care s-a uitat dubios la mine când l-am salutat. Dar nu contează, important e că râd de fiecare dată când îmi aduc aminte şi încerc să îmi imaginez moaca mea high. Anyway, ne-am dus acolo, şi m-am plictisit şi eram deja frântă de oboseală (de fapt, eram de mai multe ore bune deja obosită, dar în Aida deja îmi picau ochii-n gură). Şi am mai baut o bere şi ne-am cărat toţi acasă. Am avut noroc că ai mei nu erau acasă şi am putut să mă târăsc liniştită către camera mea şi să mă trântesc în bunăvoie în pat şi să mă culc. Şi înainte să adorm mi-am dat seama ce norocoasă sunt, pentru ca duhneam rău a bere şi a ţigări.

Iar eu mâine dau test la latină şi în loc să învăţ scriu pentru voi aştia 5-6 care mă citiţi. Chiar. Eu pentru cine scriu? Scriu pentru Xayide, pentru Mădă, pentru cealaltă Mădă, pentru mine şi pentru mai cine? E, bine, or mai fi câţiva care mai intră din an în paşte să vadă ce frustrări mai vărs. Oricum, nu contează. Până la urmă eu scriu pentru mine, nu? Hai că aşa e. Apropo Pavel, adică sssfinxxx, adică Pavel tipu’ celălalt, nu ăla care m-a enervat pe mess săptămâna trecută, tu cum ai ajuns pe la mine? 🙂

Later Edit: Am fost găsită pe google la următoarele cerinţe:

* sunt beata – stiu, si eu am fost sambata. putin.

* nasol la liceu – mă, nu ştiu, mie chiar îmi place. nasol de tine că ţie nu.

* botine – am şi eu o pereche. tropa-tropa, tropa-tropa fac la metrou când alerg în timp ce cobor scările.

* brian molko – he’s mine!

* iron city – încă nu am ajuns pe acolo, dar am auzit că e mişto. au cărămizi!

* imi urasc zodia – ştiu, şi eu. asta e, bun venit în grupul zodiei defecte.

* nu stiu ce sa ma fac cand o sa cresc mare – păi vezi tu, nici eu nu ştiu.

* ce sa ma fac cand o sa fiu mare – io de un’ să ştiu? observ că întrebarea asta ne seacă pe toţi.

matrix, frate.

Deci, că cică eram şi io azi pă stradă. Mă îndreptam ca tot omu’ spre metrou, când (spuf! spuf? spuf!!) ce-mi dă-n gând ideea – ia să trag eu la xerox vreo 10 pagini din manualul de franceză că cine ştie când vine cel pe care l-am comandat online. Aşa. Şi mă duc la magazinul cu pricina, stau acolo vreo 15 minute, pentru că deh, tanti aia cocoţată pe un ditai’ scaunul de bar lângă xerox avea nişte hârţogăraie pe care le putea completa doar cât eram eu acolo. Era şi multă lume ce-i drept (not). Aşa. Şi îmi face alea, eu le iau, dau banii şi mă car. Mă uit la ceas, e cam târziu, zic. Cobor la metrou şi aştept. Şi aştept. Şi aştept. Şi… aştept sună telefonul. Mădălina.

eu: Da mă, zic.

m: Auzi, tu unde eşti? zise ea de colo.

eu: Ce mă?

m: UNDE EŞTI?

eu: Păi… la… îhmm… aviatorilor (daaa, nici nu ajunsese încă metroul, da’ eu eram la aviatorilor dom’le).

m: Bine mă, hai că noi mai avem 2 staţii şi ajungem.

eu: Ce?!

m: Da ma, hai, sa vii repede.

eu: Îhmm, da, da. Vin!

Între timp, vine metroul, mă urc, mă bag în colţ ca-ntotdeauna, şi îmi văd de treaba mea. Patru cocalari, fix în faţa mea se întorc pe rând să se holbeze la mine. Mie mi se rupe, aveam o treaba. Cum pana prindeam eu metroul în care era Mădă?! Ajung la aviatorilor, mă sună.

m: Bă, unde eşti?

eu: Îhmm, aproape am ajuns la Victoriei (metroul era încă în staţie la aviatorilor cu uşile deschise).

m: Bine, hai, să fugi, ca noi aproape am ajuns în staţie.

eu: Bă! Nu cred că ajung.

m: Bine, hai, vedem, dacă e, cobor eu la victoriei. Da tu totusi grăbeşte-te.

eu: Da mă.

Metroul închide uşile şi pleacă. Eu mă plantez în faţa uşii, cu mobilul în mână, stresând oamenii din jurul meu cu sunetul pe care îl scoate clapa. Nu aveam stare. Frate, nu mai ajunge o dată ăsta?! Şi aştept. Şi aştept. Şi aştept. Şi văd staţia.

Cobor, o iau la fugă. Mă întâlnesc cu Arina, şi o luăm la fugă spre scări. Eu cu mobilu’ în mâna, aia în faţa mea. Şi sună telefonul. Şi răspund, dar îl ţin în mână. Şi fug. Şi aveam botine în picioare. Nişte botine care cam aluneca ele aşa. Eram pe la jumătatea scărilor. Metroul de mult în staţie cu uşile deschise. Şi fug, şi alerg, şi cobor, şi tropa tropa tropa tropa făceau botinele mele. Zic dacă eu acum alunec pe treptele astea, mor! Mai aveam 5 trepte când aud – ATENŢIE! SE ÎNCHID UŞILE!. Simt că mi se face rău. Arina era în faţa mea. Deja vedeam cum ea urcă şi eu rămân ca fraiera pe afara. Gândul ăsta mă ambiţionează teribil. Bag un pardon, pardon!, sar ultimele 3 trepte cât de uşor pot (botinele mă-sii). Văd beculeţul aprinzându-se, uşile se închid, Arina înăuntru, eu simt că leşin şi mă arunc cu totul în metrou. Ţsss… Timpul se opreşte în loc, eu cu o faţă distorsionată de groază păşesc în metrou, fac o schemă de matrix, mă unduiesc printre uşile gata să mă storcească naibii acolo, şi zdrang se-nchid uşile. Îmi era şi teamă să mă uit – am intrat? n-am intrat? am rămas p-afară ca proasta? sau mai rău, oi fi rămas prinsă între uşi? Şi DA! Victorie, dulce victorie! Am reuşit. Inima mai-mai să-mi sară din piept.  Să mor acolo de inimă şi nu alta.

Da’ stai să-ţi zic, ţaţo, nu mă-ntrebi?! Când să mă dezmeticesc mai bine, sună telefonul. Mădălina. Cu un zâmbet tâmp glorios pe faţă, răspund.

eu: Am urcat! strig, mai mândră şi entuziasmată ca niciodată.

m: Băăă, eu am coborâââât!

Mie îmi pică faţa, geamuri simt că se sparg în spatele meu şi toata gloria se duce pe apa sâmbetei. Păi pizda mă-sii ce ta-su mă-sii, eu era cât pe ce să îmi sacrific acilişa viaţa, de geaba?!

eu: Du-te măăă, ce pana… zic cu cea mai posomorâtă, dezamăgită, distrusă, futută, voce posibilă.  Hai fraate, biiine, hai că o să cobor la prima şi te aştept acolo.

Şi gata.

Da. Şi uite aşa.