cam nasol.

Ok. Trebuie să îmi stabilesc nişte principii. Nu pot să alerg după mai multe lucruri odată, asta e clar. Ideea e că… e atâât de nasol când vrei să înveţi cât mai multe chestii, să faci cât mai multe şi nu poţi. Nu din cauza timpului. Nu din cauza părinţilor. Nu din cauza celor din jurul tău. Nu. Ci din cauza banilor.

Bun. Let’s chill şi să gândim clar problema. Banii contează. Că ei nu contează, că nu aduc fericirea, că nu bla bla bla,  astea sunt baliverne.

Având în vedere faptul că sunt la filologie, duc o viaţă liniştită, nu sunt stresată cu teme & stuff. Avantajul meu este ca am ceva timp liber la dispoziţie, pe care vreau să îl folosesc cu cap.

Vreau să fac chitară, franceză şi japoneză. Şi pe astea o să le fac pentru că astea sunt priorităţile mele acum. Bun. Deci am stabilit asta.

Doar că… mi-aş fi dorit să pot să fac şi actoria, problema fiind însă banii, pentru că deh, costă, şi alta ar mai fi şi că am aşa o chestie la actorie să nu merg singură. Deci o să o tai de pe listă. De asemenea, aş mai fi făcut şi germană numai pentru că îmi pare rău de ăştia 4 ani în care, să zicem că prins basic-urile. Dar cum acum fac franceza, o tai si pe asta de pe listă. Şi aş mai face si engleză, dar având în vedere că abia la anul mă înscriu pentru examene cu speranţa că îmi voi putea continua studiile în Anglia, şi oricum înainte de examene o să fac cursuri la Shakspeare School, nu prea are rost.

O ultimă prioritate ar fi aceea de a merge în Iron City, pentru că acolo au cărămizi (*). Acestea fiind spuse, mi-am făcut o ordine în creieraş, şi mi-am stabilit nişte priorităţi. Şi astea rămân. Am zis!

Mi-au îngheţat mâinile pe laptop. Mă duc să îmi fac un ceai. De la Greenfield.

* Îl ştiţi pe Johnny din Ed,Edd&Eddy? Hai măă, ăla care se fâţâie pe acolo cu o scândură după el. E, aşa mă văd eu pe mine cu o cărămidă. Cărămidă, pe numele lui, pentru că e o cărămidă de sex masculin, pricepi?

** Gen, „bă, o ştii pe Andra? care mă? aia mă, obsedată după cărămizi şi dubiţe hippie.

Angel radios!

Cum Xayide (bă, mor după nickname-ul ăsta.) m-a tâmpit cu dubiţa hippie, intrebând disperată UNDE E DUBIŢAAA, o să fac un efort şi în seara asta, sau cel târziu mâine, o să pun dubiţa la header, ca să se vadă că sunt pe bune eu, aia cu dubiţa, si ca să îmi fac fericit şi unicul fan (care îmi dă şi comentarii). Sunt fericită să ştiu că dubiţa mea a făcut furori. Dubiţa mea e cineva! Observi că am folosit cuvântul DUBIŢĂ în acest paragraf de 7 ori. V-am zis eu că dubiţa mea e cineva.

În orice caz, the point is… azi m-am înscris la cursuri de chitară (!) şi şoc! – nenea ăla (cam în vârstă, da de treabă el aşa de felul lui) m-a întrebat dacă nu vreau să vin la cor (!?) după ce m-a chinuit cu nişte vocalize la care simţeam cum mă fac, la propriu, de râs cu vocea mea groznică. În fine, evident că nu o să merg, adică acum pe bune, mă duc acolo ceva gen tatataaam, „am venit şi io aici!” să fac eu rahatul praf. Eu mă duc la chitară. Abia aştept să incep cursurile. Singura problemă ar fi că trebuie să îmi cumpăr o chitară folk, care nu se găseşte sub 400 de ron şi nu prea ştiu cum o să fac rost de bani. Dacă mi-ar fi intrat şi mie banii pe card, alta ne era vorba, m-aş fi simţit extraordinar de mândră de mine că mi-am cumpărat din banii mei chitară, dar cum banii intră abia în octombrie-noiembrie… pana mea. Probabil cer şi eu de la bunica, bunicu’, mama, tata (ce să mai, iau pe datorie de la tot neamu’) şi zău că în noiembrie le dau banii înapoi. Chitara asta vreau să fie din banii mei.

Iar mâiiinee o să…

– brb. iar se descarcă laptopul, pana mea… –

Da. Aşa. Cum ziceam, mâine o să merg la o preselecţie pentru cursuri de actorie la Coşbuc (!) şi cam am emoţii. Adică eu, acuma, învăţ un monolog din Caragiale, mai exact două replici lungi ale Ziţei din O noapte furtunoasă. Şi problema ar fi că eu nu am mai făcut actorie de ani de zile, şi îmi e cam aşa… nu ştiu cum să zic. Acasă mă descurc excelent, acum pe bune, chiar consider că am ceva talent în mine (ce pana, doar am făcut 5 ani de actorie), dar îmi e teamă să nu am emoţii prea mari mâine şi să nu mă pierd. Dar, în fine. O să fie bine, zic.

Băăi frate, ce a plouat azi. A plouat urât şi mi-a făcut umbrela praf la Universitate. Deci pe bune, s-a dus naibii umbrela mea, jumătate din materialul ăla care te acoperă de ploaie a ieşit din chestiile alea şi zbura în toate direcţiile, iar „scheletul” (ce urât sună. pula, că nu ştiu cum se cheamă.) arăta ca nişte crăcane de insectă. De fapt, umbrela mea arăta chiar ca o insectă cu multe picioare (cam rupte, ce-i drept) iar materialul semănau cu corpul ei + aripile. Arăta genial. Şi şi mai genial a fost faptul că ne-am adus aminte (eu cu ea, Mendelina. Ştiţi voi, tipa aia genială cu care stau eu în bancă, cu care râd ca disperata şi care scrie rar, dar mişto – probabil dacă şi-ar face un obicei din a scrie pe blog ar avea mulţi cititori, zic.) că mi s-a mai rupt mie o umbrelă în exact acelaşi fel. Deja vu, astea.

Băi ia hai gata, că eu trebuie sa învăţ alea. Îmi trece prin cap să recit şi o poezie de Eminescu în engleză. Ştii cât de frumos, superb si genial sună poeziile lui în engleză? Asta ar fi ceva, doar Coşbuc e bilingv, ce pana. Dar asta e opţional, o să văd eu.