vezi tu, e cam naşpa.

Ar trebui să dorm. Dar nu mi-e somn. Ar trebui măcar să învăţ la geografie. Sau la latină. Dar nu pot. Nu-mi intră nimic în cap. Aşa că profit că oricum nu am mai scris de mult timp pe blog, iar în seara asta chiar am chef.

Aseară stăteam şi mă gândeam… uneori regret atât de mult că nu am continuat japoneza. Sper să încep iar la vara. Tot la vară vreau în Anglia. Sau în Germania (am io nişte combinaţii p-acolo). Sau undeva. Şi îmi doresc atât de mult să plec un an în altă ţară. Şi tare îmi e teamă că nu o să reuşesc.

Pe lângă faptul că în ultimul timp mă simt proastă bâtă, habar nu am ce o sa fac eu în viitor. Deci chiar n-am idee. Ce să fiu? Într-un timp, mă gândeam destul de serios la jurnalism, dar am realizat că nu ştiu cât de mult o să ma descurc. Nu am cine ştie ce talent într-ale scrisului (bine, n-am deloc.) şi trebuie să fiu cu adevărat motivată că să scriu regulat. Şi să fim serioşi, cine o să stea să mă motiveze pe mine? De avocaţi e ţara plină, pentru medicină nu am tăria necesară, scriitoare – aş muri de foame, artistă – n-am niciun talent la nimic. Deci ce fac? La începutul anului ai mei ziceau să mă bag la Academie. Dar stau si mă întreb… şi ce ies?

Mi-aş mai fi dorit ca acum să fi putut zice frate, uite, anul ăsta am făcut căcatul ăsta absolut genial! Dar nu pot. N-am realizat nimic. Dar absolut nimic. Am încercat eu s-o dreg în postul anterior, dar nu merge. Şi mă frustrează atât de tare ideea că am început nişte chestii şi nu am putut să le duc la capăt, din diferite motive.

Mă mai gândeam şi la actorie… nu mă mai simt atât de ok. Nu mă simt în largul meu. Şi mă mai deranjeaza şi faptul că insistă pe ideea de Noi suntem cei mai buni, ceilalţi sunt nişte rataţi! Ok, pricep ideea. E bine să porneşti cu gândul ăsta. Adică îţi dă încredere, blablebliblo bla bla bla. Dar frate, demonstrează-mi! Şi mai e şi chestia asta cu indiferenţa. Sunt atât de reci în general şi nu îmi place când nu îmi sunt apreciate eforturile decât atunci când vreau să renunţ. Asta nu e ok. Am nevoie de un impuls, de ceva. Am nevoie de ceva care să ma facă dimineaţa să zic da frate, azi mă duc la actorie abia aştept asta e! Dar eu nu simt aşa. Nu am mai simţit sentimentul ăsta de când mergeam când eram mică. Pe bune, chiar îmi făcea o mare plăcere să merg acolo. Şi aveam doar 4-5 ani. Şi toţi îmi erau foarte dragi. Recunosc că şi aici m-am ataşat de câteva persoane, şi chiar îmi sunt dragi, dar fac multe faze care mă dezamăgesc şi îmi întorc stomacul pe dos. Şi mă gândesc foarte serios să plec de aici şi să merg altundeva. Chiar mi-ar plăcea să mai fac actorie. Dar vreau undeva unde să mă simt bine. Să mă simt în largul meu. Înţeleg perfect ideea de suntem serioşi, că tre’ să facem treabă, dar nici s-o dăm în bălării. Sunt eu şi-aşa destul de rece uneori, dacă mă mai duc şi într-un loc în care mă sufocă indiferenţa şi nepăsarea…

Căcat de an. Am început multe, n-am terminat nimic. Vreau să mă car, să mă duc în altă parte la actorie, dar cine pana mă mai primeşte acum? Şi oricum probabil ar fi aiurea pentru că ceilalţi se cunosc deja, chestii etc. Vreau să fac ceva, şi nu ştiu ce. Ce să fac? Nu am niciun talent, la absolut nimic. Dar mă pricep de minune să fac unele din cele mai proaste alegeri, uneori să îmi enervez prietenii, sau să le stric ziua, mă pricep foarte bine să nu ştiu să fac consolări, dar probabil cel mai bine mă pricep în a-mi plânge de milă. Cum fac acum.

O cafea cu lapte. Sau doua.

Îmi plaaaace. Ştiţi voi, cafeaua. Cu lapte. Maaamă, mamă! Aş bea în prostie. Dar prefer să ma opresc la una, maxim două pentru că după aia încep să îmi transpire mâinile şi să devin foarte, foarte agitată. Şi asta nu e bine.

Încă am probleme de vinovăţie, şi presimt că o să mă confrunt cu asta tot restul vieţii. Şi ştii, nu îmi place ideea asta, chiar deloc. Într-o seară parcă mi s-au adunat aşa toate odată şi nu m-am mai putut stăpâni şi am început să plâng. Aşa, ca fraiera. Şi ceea ce a fost si mai neplăcut a fost că au venit peste mine ai mei, că ce-am păţit şi bla bla bla, înţelegeţi voi. Şi a fost urât, m-am simţit penibil, pentru că nici măcar eu nu ştiam exact de ce plângeam. Ştiam doar că mă simt vinovată şi incapabilă şi că plâng de nervi. Ştii, mă gândeam, eu dacă aş face vreodata vreo crimă, involuntar sau nu, probabil m-aş sinucide apoi din cauza sentimentului vinovăţie acută. Şi probabil, nici asta nu ar fi prea drăguţ. This is so lame.

Şi totuşi, în weekend parcă am lăsat tot deoparte şi sâmbătă m-am simţit chiar bine. La actorie a fost bine, dar parcă nu am ceva special de povestit. Bun, deci, am terminat cursurile de actorie şi mă grăbeam împreună cu încă 3 tipe către Nijikon (ştiţi voi, festivalul de anime-uri de la Palatul Copiilor). Şi cum ne grăbeam noi aşa, ne-am urcat într-un tramvai fără să ne uităm şi ne-am trezit undeva la mama naibii pe la parcul Carol. Iar noi trebuia să ajungem la Tineretului. Aşa că am luat-o pe jos şi am mers vreo juma’ de oră pe jos până acolo. După care am ajuns la Tineretului unde am primit o Coca Cola Zero de la o tipă care avea o cască în cap drept ochiul ăla din reclamă şi nu ştiu ce mă întreba sau ce îmi zicea mie acolo, cert e că eu dădeam din cap şi ziceam Da… Da… Aha… Da… Şi am ajuns într-un final la Nijikon unde am stat doar 20 de minute, din care 15 le-am pierdut fâţâindu-mă pe acolo ca să o găsesc pe Mădă. Şi am găsit-o şi nu ştiu dacă am stat mai mult de 10 minute, după care ne-am hotărât să ne cărăm şi să mergem undeva la o narghilea. Tot acolo ne-am întâlnit şi cu nişte tipi.

Şi am mers cu ei până la Universitate, unde am stat vreo 10 minute să ne gândim unde să mergem, şi nu ştiu cum dar am ajuns în Fire. Şi îmi place aşa mult Fire că au cărămizi. Şi e o atmosferă aşa relaxată şi plăcută şi a fost frumos. Am băut o bere şi între timp au mai apărut încă 3 tipi. Şi ne-am cărat toţi în Mes Amis care era la câţiva paşi lângă.

Ei bine, acest Mes Amis este un bar dubios. Dubios de mic, de fapt. Nu, acum pe bune, chiar e mic! Subsolul e aşa ca un tunel înguuust, cu mese şi scaune mici, barul e mic, treptele sunt mici si în spirală. O da, şi baia, era să uit de ea. Baia e… mică şi ea. Şi are două cabine, una pentru fete, una pentru băieţi, aspect de care oricum nu se ţine cont. Fiecare intră unde apucă. Şi lângă una dintre cabine e chiveta, şi aia foarte mică (Jesus Christ!) unde dacă nu eşti atent s-ar putea să îţi iei uşă în cap (adică aşa cum am păţit eu. măcar tipu’ a fost drăguţ şi şi-a cerut scuze. şi după aia a zâmbit şi a plecat. avea un zâmbet drăguţ.).

Aşa. Şi am stat noi acolo ceva, şi după aia ne-a dat în gând ideea să mergem la o narghilea. Şi ne-am dus în Aida, unde ne-am mai întâlnit cu unii, iar eu eram deja am ameţită şi am salutat un tip care e cu mine în liceu. Şi Doamne, zău că nu vreau să ştiu ce faţă aveam când l-am salutat, pentru că v-am zis eram ameţită. Şi nici nu e un tip pe care să îl cunosc pe bune, îl ştiu doar din vedere, motiv pentru care s-a uitat dubios la mine când l-am salutat. Dar nu contează, important e că râd de fiecare dată când îmi aduc aminte şi încerc să îmi imaginez moaca mea high. Anyway, ne-am dus acolo, şi m-am plictisit şi eram deja frântă de oboseală (de fapt, eram de mai multe ore bune deja obosită, dar în Aida deja îmi picau ochii-n gură). Şi am mai baut o bere şi ne-am cărat toţi acasă. Am avut noroc că ai mei nu erau acasă şi am putut să mă târăsc liniştită către camera mea şi să mă trântesc în bunăvoie în pat şi să mă culc. Şi înainte să adorm mi-am dat seama ce norocoasă sunt, pentru ca duhneam rău a bere şi a ţigări.

Iar eu mâine dau test la latină şi în loc să învăţ scriu pentru voi aştia 5-6 care mă citiţi. Chiar. Eu pentru cine scriu? Scriu pentru Xayide, pentru Mădă, pentru cealaltă Mădă, pentru mine şi pentru mai cine? E, bine, or mai fi câţiva care mai intră din an în paşte să vadă ce frustrări mai vărs. Oricum, nu contează. Până la urmă eu scriu pentru mine, nu? Hai că aşa e. Apropo Pavel, adică sssfinxxx, adică Pavel tipu’ celălalt, nu ăla care m-a enervat pe mess săptămâna trecută, tu cum ai ajuns pe la mine? 🙂

Later Edit: Am fost găsită pe google la următoarele cerinţe:

* sunt beata – stiu, si eu am fost sambata. putin.

* nasol la liceu – mă, nu ştiu, mie chiar îmi place. nasol de tine că ţie nu.

* botine – am şi eu o pereche. tropa-tropa, tropa-tropa fac la metrou când alerg în timp ce cobor scările.

* brian molko – he’s mine!

* iron city – încă nu am ajuns pe acolo, dar am auzit că e mişto. au cărămizi!

* imi urasc zodia – ştiu, şi eu. asta e, bun venit în grupul zodiei defecte.

* nu stiu ce sa ma fac cand o sa cresc mare – păi vezi tu, nici eu nu ştiu.

* ce sa ma fac cand o sa fiu mare – io de un’ să ştiu? observ că întrebarea asta ne seacă pe toţi.

nu e bine.

Nu, zău, chiar nu e bine. Deloc. Îmi simt conştiinţa al naibii de încărcată. Problema mea e că în ultimul timp mă simt vinovată pentru orice tâmpenie. Şi o ţin minte mult timp şi mă seacă. Şi e foarte nasol.

Starea mea e într-o continuă schimbare. Ba râd şi mă simt genial în pauza asta, în următoarea mă simt groaznic. Ba vreau afară pe iarbă în curtea liceului, ba vreau să stau în clasă şi să mă dezintegrez pe scaun. Şi e aşa aiurea. Şi mă frustrează enorm când lumea nu înţelege că eu am o stare de-aia de nu am chef azi. Şi parcă fix în momentele alea se găsesc toţi să sară pe tine că cei ai păţit, că de ce eşti supărată, că uite aşa, şi-n aşa fel (bine, acum vorbesc la general. hai, hai, că aşa e!).

Mă simt vinovată că mă port urât cu tata. Mereu am ceva împotriva lui. Şi ştiu că îl fac să se simtă prost, şi mă simt şi eu prost în acelaşi timp. Pentru că îmi sare ţandăra din orice prostie, şi el se supără, şi face cum face, că tot eu mă simt vinovată. De parcă ar fi vina mea că el nu e în stare să bată la uşă, ştii? Sau de parcă ar fi vina mea că el nu are răbdare. Să mă lase-n pana mea. Sau – că cică ies prea mult, ia haai, să văd ce fac cu asta, căăă lui nu îi place deloc, şi căăă eu când mai învăţ, aşa că ia haaai. Ies prea mult din părţi. Eu ies doar vinerea sau în weekend, şi nici atunci săptămânal. Pentru că nu am bani. Ce să-i faci, famelie mare, renumeraţie mică. Deci chiar dacă eu ies rar, tot mă face sa mă simt vinovată pentru simplul fapt că arunc banii pe o bere şi la o narghilea, care, după el, e de geaba. Pana mea.

Mă simt vinovată de faptul că eu vreau să fac multe, dar nu am bani. Nu îmi permit sa fac tot ce îmi doresc. Am mai vorbit eu despre asta. Îmi doresc să îmi pot lua un job, ca să am banii mei, că să pot ieşi la o tequilla pe banii mei, ca să pot să fac cursuri pe banii mei, şi să îmi iau chitara aia pe banii mei. Asta a sunat ceva gen, banii mei, valoarea mea. În fine, nu contează. Vreau ca ai mei să nu mă mai facă să mă simt vinovată. De ce mă simt vinovată că le cer 10 lei care, oricum nu îmi ajung pentru toată săptămâna pentru mâncare şi pe care îmi e şi aşa să îi cer când îi aud că se lamentează toată ziua de cât de prost le merge. Ştiu, ştiu. E viaţa grea în Românica.

Sau mă iau cu da de ce te inchizi imediat în camera ta când vii. ai o problemă, ai păţit ceva, ce s-a întâmplat? S-a întâmplat pe dracu. S-a întâmplat că m-am săturat să vă aud pe voi.

Ok. Nu e bine deloc. Vorbesc urât de ai mei. Şi poate nu am de ce şi poate totul e în capul meu. Şi poate exagerez. Şi deci, o să mă simt vinovată.

De ce mă simt vinovată? De ce nu poate să mi se rupă aşa de toot ce e în jurul meu, să trântesc câte-un pana mea la fiecare chestie?

Îmi simt conştiinţa încărcată. Poate ar trebui să mă spovedesc. Sau aş putea să merg la o asociaţie gen AAA – Salut, eu sunt Andra şi sunt o frustrată cu o conştiinţă încărcată.

De mâine îmi promit că o să fiu mai miserupistă. Am zis!

cam nasol.

Ok. Trebuie să îmi stabilesc nişte principii. Nu pot să alerg după mai multe lucruri odată, asta e clar. Ideea e că… e atâât de nasol când vrei să înveţi cât mai multe chestii, să faci cât mai multe şi nu poţi. Nu din cauza timpului. Nu din cauza părinţilor. Nu din cauza celor din jurul tău. Nu. Ci din cauza banilor.

Bun. Let’s chill şi să gândim clar problema. Banii contează. Că ei nu contează, că nu aduc fericirea, că nu bla bla bla,  astea sunt baliverne.

Având în vedere faptul că sunt la filologie, duc o viaţă liniştită, nu sunt stresată cu teme & stuff. Avantajul meu este ca am ceva timp liber la dispoziţie, pe care vreau să îl folosesc cu cap.

Vreau să fac chitară, franceză şi japoneză. Şi pe astea o să le fac pentru că astea sunt priorităţile mele acum. Bun. Deci am stabilit asta.

Doar că… mi-aş fi dorit să pot să fac şi actoria, problema fiind însă banii, pentru că deh, costă, şi alta ar mai fi şi că am aşa o chestie la actorie să nu merg singură. Deci o să o tai de pe listă. De asemenea, aş mai fi făcut şi germană numai pentru că îmi pare rău de ăştia 4 ani în care, să zicem că prins basic-urile. Dar cum acum fac franceza, o tai si pe asta de pe listă. Şi aş mai face si engleză, dar având în vedere că abia la anul mă înscriu pentru examene cu speranţa că îmi voi putea continua studiile în Anglia, şi oricum înainte de examene o să fac cursuri la Shakspeare School, nu prea are rost.

O ultimă prioritate ar fi aceea de a merge în Iron City, pentru că acolo au cărămizi (*). Acestea fiind spuse, mi-am făcut o ordine în creieraş, şi mi-am stabilit nişte priorităţi. Şi astea rămân. Am zis!

Mi-au îngheţat mâinile pe laptop. Mă duc să îmi fac un ceai. De la Greenfield.

* Îl ştiţi pe Johnny din Ed,Edd&Eddy? Hai măă, ăla care se fâţâie pe acolo cu o scândură după el. E, aşa mă văd eu pe mine cu o cărămidă. Cărămidă, pe numele lui, pentru că e o cărămidă de sex masculin, pricepi?

** Gen, „bă, o ştii pe Andra? care mă? aia mă, obsedată după cărămizi şi dubiţe hippie.

Angel radios!

Cum Xayide (bă, mor după nickname-ul ăsta.) m-a tâmpit cu dubiţa hippie, intrebând disperată UNDE E DUBIŢAAA, o să fac un efort şi în seara asta, sau cel târziu mâine, o să pun dubiţa la header, ca să se vadă că sunt pe bune eu, aia cu dubiţa, si ca să îmi fac fericit şi unicul fan (care îmi dă şi comentarii). Sunt fericită să ştiu că dubiţa mea a făcut furori. Dubiţa mea e cineva! Observi că am folosit cuvântul DUBIŢĂ în acest paragraf de 7 ori. V-am zis eu că dubiţa mea e cineva.

În orice caz, the point is… azi m-am înscris la cursuri de chitară (!) şi şoc! – nenea ăla (cam în vârstă, da de treabă el aşa de felul lui) m-a întrebat dacă nu vreau să vin la cor (!?) după ce m-a chinuit cu nişte vocalize la care simţeam cum mă fac, la propriu, de râs cu vocea mea groznică. În fine, evident că nu o să merg, adică acum pe bune, mă duc acolo ceva gen tatataaam, „am venit şi io aici!” să fac eu rahatul praf. Eu mă duc la chitară. Abia aştept să incep cursurile. Singura problemă ar fi că trebuie să îmi cumpăr o chitară folk, care nu se găseşte sub 400 de ron şi nu prea ştiu cum o să fac rost de bani. Dacă mi-ar fi intrat şi mie banii pe card, alta ne era vorba, m-aş fi simţit extraordinar de mândră de mine că mi-am cumpărat din banii mei chitară, dar cum banii intră abia în octombrie-noiembrie… pana mea. Probabil cer şi eu de la bunica, bunicu’, mama, tata (ce să mai, iau pe datorie de la tot neamu’) şi zău că în noiembrie le dau banii înapoi. Chitara asta vreau să fie din banii mei.

Iar mâiiinee o să…

– brb. iar se descarcă laptopul, pana mea… –

Da. Aşa. Cum ziceam, mâine o să merg la o preselecţie pentru cursuri de actorie la Coşbuc (!) şi cam am emoţii. Adică eu, acuma, învăţ un monolog din Caragiale, mai exact două replici lungi ale Ziţei din O noapte furtunoasă. Şi problema ar fi că eu nu am mai făcut actorie de ani de zile, şi îmi e cam aşa… nu ştiu cum să zic. Acasă mă descurc excelent, acum pe bune, chiar consider că am ceva talent în mine (ce pana, doar am făcut 5 ani de actorie), dar îmi e teamă să nu am emoţii prea mari mâine şi să nu mă pierd. Dar, în fine. O să fie bine, zic.

Băăi frate, ce a plouat azi. A plouat urât şi mi-a făcut umbrela praf la Universitate. Deci pe bune, s-a dus naibii umbrela mea, jumătate din materialul ăla care te acoperă de ploaie a ieşit din chestiile alea şi zbura în toate direcţiile, iar „scheletul” (ce urât sună. pula, că nu ştiu cum se cheamă.) arăta ca nişte crăcane de insectă. De fapt, umbrela mea arăta chiar ca o insectă cu multe picioare (cam rupte, ce-i drept) iar materialul semănau cu corpul ei + aripile. Arăta genial. Şi şi mai genial a fost faptul că ne-am adus aminte (eu cu ea, Mendelina. Ştiţi voi, tipa aia genială cu care stau eu în bancă, cu care râd ca disperata şi care scrie rar, dar mişto – probabil dacă şi-ar face un obicei din a scrie pe blog ar avea mulţi cititori, zic.) că mi s-a mai rupt mie o umbrelă în exact acelaşi fel. Deja vu, astea.

Băi ia hai gata, că eu trebuie sa învăţ alea. Îmi trece prin cap să recit şi o poezie de Eminescu în engleză. Ştii cât de frumos, superb si genial sună poeziile lui în engleză? Asta ar fi ceva, doar Coşbuc e bilingv, ce pana. Dar asta e opţional, o să văd eu.