O cafea cu lapte. Sau doua.

Îmi plaaaace. Ştiţi voi, cafeaua. Cu lapte. Maaamă, mamă! Aş bea în prostie. Dar prefer să ma opresc la una, maxim două pentru că după aia încep să îmi transpire mâinile şi să devin foarte, foarte agitată. Şi asta nu e bine.

Încă am probleme de vinovăţie, şi presimt că o să mă confrunt cu asta tot restul vieţii. Şi ştii, nu îmi place ideea asta, chiar deloc. Într-o seară parcă mi s-au adunat aşa toate odată şi nu m-am mai putut stăpâni şi am început să plâng. Aşa, ca fraiera. Şi ceea ce a fost si mai neplăcut a fost că au venit peste mine ai mei, că ce-am păţit şi bla bla bla, înţelegeţi voi. Şi a fost urât, m-am simţit penibil, pentru că nici măcar eu nu ştiam exact de ce plângeam. Ştiam doar că mă simt vinovată şi incapabilă şi că plâng de nervi. Ştii, mă gândeam, eu dacă aş face vreodata vreo crimă, involuntar sau nu, probabil m-aş sinucide apoi din cauza sentimentului vinovăţie acută. Şi probabil, nici asta nu ar fi prea drăguţ. This is so lame.

Şi totuşi, în weekend parcă am lăsat tot deoparte şi sâmbătă m-am simţit chiar bine. La actorie a fost bine, dar parcă nu am ceva special de povestit. Bun, deci, am terminat cursurile de actorie şi mă grăbeam împreună cu încă 3 tipe către Nijikon (ştiţi voi, festivalul de anime-uri de la Palatul Copiilor). Şi cum ne grăbeam noi aşa, ne-am urcat într-un tramvai fără să ne uităm şi ne-am trezit undeva la mama naibii pe la parcul Carol. Iar noi trebuia să ajungem la Tineretului. Aşa că am luat-o pe jos şi am mers vreo juma’ de oră pe jos până acolo. După care am ajuns la Tineretului unde am primit o Coca Cola Zero de la o tipă care avea o cască în cap drept ochiul ăla din reclamă şi nu ştiu ce mă întreba sau ce îmi zicea mie acolo, cert e că eu dădeam din cap şi ziceam Da… Da… Aha… Da… Şi am ajuns într-un final la Nijikon unde am stat doar 20 de minute, din care 15 le-am pierdut fâţâindu-mă pe acolo ca să o găsesc pe Mădă. Şi am găsit-o şi nu ştiu dacă am stat mai mult de 10 minute, după care ne-am hotărât să ne cărăm şi să mergem undeva la o narghilea. Tot acolo ne-am întâlnit şi cu nişte tipi.

Şi am mers cu ei până la Universitate, unde am stat vreo 10 minute să ne gândim unde să mergem, şi nu ştiu cum dar am ajuns în Fire. Şi îmi place aşa mult Fire că au cărămizi. Şi e o atmosferă aşa relaxată şi plăcută şi a fost frumos. Am băut o bere şi între timp au mai apărut încă 3 tipi. Şi ne-am cărat toţi în Mes Amis care era la câţiva paşi lângă.

Ei bine, acest Mes Amis este un bar dubios. Dubios de mic, de fapt. Nu, acum pe bune, chiar e mic! Subsolul e aşa ca un tunel înguuust, cu mese şi scaune mici, barul e mic, treptele sunt mici si în spirală. O da, şi baia, era să uit de ea. Baia e… mică şi ea. Şi are două cabine, una pentru fete, una pentru băieţi, aspect de care oricum nu se ţine cont. Fiecare intră unde apucă. Şi lângă una dintre cabine e chiveta, şi aia foarte mică (Jesus Christ!) unde dacă nu eşti atent s-ar putea să îţi iei uşă în cap (adică aşa cum am păţit eu. măcar tipu’ a fost drăguţ şi şi-a cerut scuze. şi după aia a zâmbit şi a plecat. avea un zâmbet drăguţ.).

Aşa. Şi am stat noi acolo ceva, şi după aia ne-a dat în gând ideea să mergem la o narghilea. Şi ne-am dus în Aida, unde ne-am mai întâlnit cu unii, iar eu eram deja am ameţită şi am salutat un tip care e cu mine în liceu. Şi Doamne, zău că nu vreau să ştiu ce faţă aveam când l-am salutat, pentru că v-am zis eram ameţită. Şi nici nu e un tip pe care să îl cunosc pe bune, îl ştiu doar din vedere, motiv pentru care s-a uitat dubios la mine când l-am salutat. Dar nu contează, important e că râd de fiecare dată când îmi aduc aminte şi încerc să îmi imaginez moaca mea high. Anyway, ne-am dus acolo, şi m-am plictisit şi eram deja frântă de oboseală (de fapt, eram de mai multe ore bune deja obosită, dar în Aida deja îmi picau ochii-n gură). Şi am mai baut o bere şi ne-am cărat toţi acasă. Am avut noroc că ai mei nu erau acasă şi am putut să mă târăsc liniştită către camera mea şi să mă trântesc în bunăvoie în pat şi să mă culc. Şi înainte să adorm mi-am dat seama ce norocoasă sunt, pentru ca duhneam rău a bere şi a ţigări.

Iar eu mâine dau test la latină şi în loc să învăţ scriu pentru voi aştia 5-6 care mă citiţi. Chiar. Eu pentru cine scriu? Scriu pentru Xayide, pentru Mădă, pentru cealaltă Mădă, pentru mine şi pentru mai cine? E, bine, or mai fi câţiva care mai intră din an în paşte să vadă ce frustrări mai vărs. Oricum, nu contează. Până la urmă eu scriu pentru mine, nu? Hai că aşa e. Apropo Pavel, adică sssfinxxx, adică Pavel tipu’ celălalt, nu ăla care m-a enervat pe mess săptămâna trecută, tu cum ai ajuns pe la mine? 🙂

Later Edit: Am fost găsită pe google la următoarele cerinţe:

* sunt beata – stiu, si eu am fost sambata. putin.

* nasol la liceu – mă, nu ştiu, mie chiar îmi place. nasol de tine că ţie nu.

* botine – am şi eu o pereche. tropa-tropa, tropa-tropa fac la metrou când alerg în timp ce cobor scările.

* brian molko – he’s mine!

* iron city – încă nu am ajuns pe acolo, dar am auzit că e mişto. au cărămizi!

* imi urasc zodia – ştiu, şi eu. asta e, bun venit în grupul zodiei defecte.

* nu stiu ce sa ma fac cand o sa cresc mare – păi vezi tu, nici eu nu ştiu.

* ce sa ma fac cand o sa fiu mare – io de un’ să ştiu? observ că întrebarea asta ne seacă pe toţi.

Anunțuri

ceva amintiri.

Iii, mâine grevă, nu se fac ore. Mă rog, s-or face, nu s-or face, mie mi se rupe, oricum nu merg. Şi dacă îmi zice cineva zic: „păi doamna, am fost şi eu în excursie dar nu m-aţi văzut că stăteam mai mult cu prietenul meu, Cărămidă”. Apropo, v-am zis că mă cam enervează melodia asta pe care o dau în prostie pe vh1? În fine, facem abstracţie.

Ascultând Guano Apes – Oper your eyes, mi-am adus aminte de vremurile B’estfest-ului din vara asta. Mi-am adus aminte de Victor de la Silent Disco (ştiţi voi, tipul ălă foarte funny, mai mult decât mangă şi care duhnea de la o poştă a ţigări, care s-a băgat cu noi în vorbă la SD, care făcea ca toate alea pe SOAD – Chop suey şi care după ce s-a terminat tot se ţinea după mine şi Mădă ca să nu ne violeze cineva). Mi-am adus aminte de cât de dezamăgită am fost că The MOOoD nu au apucat să cânte Back in the shop şi Hey. Mi-am adus aminte de cât de drăguuuţ şi simpatic a fost tipul de la The Charlatans, de mişcările lui de gay foarte interesante cu microfonul (al cărui fir am avut impresia la un moment dat că o să îl sugrume). De cum rămâneam eu ca proasta aplaudând. De cum am mâncat noodles de la Chopstix şi Mendelinei i s-au vărsat în geantă. Şi de cum am mâncat la Afterfuck mici şi am băut bere (combinaţia Dumnezeiască!). Şi de cum m-a călcat de am simţit că mor dobitocul ăla beat mort la Manowar. Şi de cum timp de 5 secunde am avut impresia că toaleta ecologică se mişca. Şi de cum am rămas la un moment dat singură la Manowar şi a început o melodia la care toată lumea (dar absolut TOATĂ LUMEA) ştia versurile, iar eu stăteam ca proasta şi mă uitam şi dădeam şi eu din gură (gen, da frate, păi logic, cum să nu ştiu eu versurile). Şi de cum şi-au băgat toate cele toţi tipii din jurul nostru (pentru că eram eu, Mădă şi Andreea înconjurate de o mulţime de tipi) când au explodat amplificatoarele (sau mă rog, ce a explodat. de două ori!). Şi cât de târfe mi s-au părut bulgăroaicele alea. Şi cât de genial mi s-a părut cum mă uitam eu aşa la Manowar şi văd deodată undeva mai în faţa zburând senin o cutie de bere. Şi cum stăteam noi pe fotoliul ăla albastru pe la 2 noaptea şi vorbeam de toate cele în timp ce toată lumea era la Silent Disco. Şi cââât de taaare a fost în Miniscule of Sound când am rămas doar noi două acolo, până şi DJul ieşise [=))].

All in all, a fost b’estial. Abia aştept B’estfest 2010. Şi ar face bine să bage Tuborg în loc de Ciuc.

Later edit: Dumnezeule Mare, câât de nasool e să te pişi pe tine ai o nevoie urgentă (!) la toaletă şi să ai un nasture nenorocit la pantaloni!

Reclamă: Ghidul românului în aeroport, by Mendelina (aka Bă. Năstase Bă.)

Strict Mendelinei.

Bucureşti, 04.10.2009

Stimată Mădălină,

Cu ocazia împlinirii minunatei vârste de 40 de ani a mamei mele, doresc a-ţi aduce la cunoştinţă faptul că:

– îţi mulţumesc pentru răbdarea şi toleranţa ieşită din comun de care dai dovadă în faţa sictirismului meu total, care distruge orice urmă de entuziasm din jurul meu;

– îmi cer scuze că te sperii cu moaca pe care o fac atunci când întorc uşoor capul, mă uit în ochii tăi cu o privire ucigătoare şi întreb cu un ton aspru: „What?!”;

– ştiu cât de mult îţi place cum reacţionez eu atunci când tu nu ai auzit de ceva: „NUU?! N-ai auziit de xyzeeeet?!”;

– îmi cer scuze că am avut nesimţirea de a uita să îţi spun ca m-am mutat pe wordpress. cu alte cuvinte, am fost o nenoricită;

– îmi face plăcere oricând să îţi fac reclamă, este o acţiune non-profit ce face parte din existenţa mea;

– trebuie să scrii mai des!

– apreciez postul dedicat mie pe care l-ai scris. concluzie – sunt cineva!

– sunt o persoană neroadă;

– te iubesc.

– multe altele.

Cu sictirism total drag, Andra.

P.S: Prin prezenta doresc a preciza faptul că sunt deschisă ofertei de a ieşi la o cafea o bere împreună cu bunii noştrii prieteni, Castană şi Cărămidă.