„Exista oameni ratati si oameni… ratati.”

Dupa o piesa absolut geniala si jucata impecabil la Act, aseara am intrat ilegal la metrou. La Romana. Am luat-o pe scara aia rulanta care o ia in sens invers si care duce direct in statie. A fost genial, m-am simtit al naibii de mandra de mine. Si a fost asa dragut ca pe la jumatate a inceput sa urce lume (bine, asta nu a fost dragut) si a fost un tip care m-a incurajat si imi zicea „hai, hai ca poti! hai ca nu mai ai mult!” si a fost asa de draguuuut! Tare simpatic.

Iacătă vine vacanta. Dorm pân’ la doişpe. Iiii!

Anunțuri

ceva acolo.

Ai observat cum uneori punem niste intrebari asa, dampulea, doar de dragul conversatiei? De fapt, e mult spus „de dragul conversatiei”. Tacerea e mult prea apasatoare uneori. Asa ca punem intrebari. Intrebari stupide, la care nici macar nu mai ascultam raspunsul. Ca niste roboti. Sau auzim raspunsul dar nu suntem in stare sa il procesam. Si ne trezim peste 5 minute ca punem aceeasi intrebare. E trist. E trist ca suntem prea ocupati sa ii ascultam pe ceilalti.

Devine obositor. Cursuri, spectacole, ore, teste, teze, pretentii, spectacole, iar teste, si simti cum incepi usor sa ii dezamagesti pe cei din jurul tau. Si pe tine insuti. Usor-usor, sentimentul de vinovatie te bantuie si simti cum nu iti mai curge nicio picatura de incredere in vene. Nu mai esti in stare sa te trezesti la ora la care iti propui, abia te tarasti catre liceu, dormi in ore si simti cum te dezintegrezi pe scaunul din metrou. Si asta e doar inceputul. Te uiti in gol, incerci sa te incurajezi, bei un shot de tequila si o iei de la capat.

Dar asa se intampla cu majoritatea dintre noi, nu-i asa? Ne uitam unii la ceilalti cu o privire goala, lipsita de interes. Eu sunt aici, tu esti acolo. Ce facem aici? Despre ce credeti ca este vorba? Hai sa visam putin. Iata-i pe mama si pe tatal meu acolo langa pian. Baiatul meu mai mare sta pe polita semineului. Perna a fost brodata de verisoara mea Sarah cu o luna inainte de a muri. Eu merg la lucru la ora opt si ma intorc acasa la cinci si jumatate. Cand ma voi pensiona, imi vor da un ceas – cu numele meu gravat pe spate. Acum stiti  totul despre mine. Si acum, pleaca. Deja te-am uitat!

matrix, frate.

Deci, că cică eram şi io azi pă stradă. Mă îndreptam ca tot omu’ spre metrou, când (spuf! spuf? spuf!!) ce-mi dă-n gând ideea – ia să trag eu la xerox vreo 10 pagini din manualul de franceză că cine ştie când vine cel pe care l-am comandat online. Aşa. Şi mă duc la magazinul cu pricina, stau acolo vreo 15 minute, pentru că deh, tanti aia cocoţată pe un ditai’ scaunul de bar lângă xerox avea nişte hârţogăraie pe care le putea completa doar cât eram eu acolo. Era şi multă lume ce-i drept (not). Aşa. Şi îmi face alea, eu le iau, dau banii şi mă car. Mă uit la ceas, e cam târziu, zic. Cobor la metrou şi aştept. Şi aştept. Şi aştept. Şi… aştept sună telefonul. Mădălina.

eu: Da mă, zic.

m: Auzi, tu unde eşti? zise ea de colo.

eu: Ce mă?

m: UNDE EŞTI?

eu: Păi… la… îhmm… aviatorilor (daaa, nici nu ajunsese încă metroul, da’ eu eram la aviatorilor dom’le).

m: Bine mă, hai că noi mai avem 2 staţii şi ajungem.

eu: Ce?!

m: Da ma, hai, sa vii repede.

eu: Îhmm, da, da. Vin!

Între timp, vine metroul, mă urc, mă bag în colţ ca-ntotdeauna, şi îmi văd de treaba mea. Patru cocalari, fix în faţa mea se întorc pe rând să se holbeze la mine. Mie mi se rupe, aveam o treaba. Cum pana prindeam eu metroul în care era Mădă?! Ajung la aviatorilor, mă sună.

m: Bă, unde eşti?

eu: Îhmm, aproape am ajuns la Victoriei (metroul era încă în staţie la aviatorilor cu uşile deschise).

m: Bine, hai, să fugi, ca noi aproape am ajuns în staţie.

eu: Bă! Nu cred că ajung.

m: Bine, hai, vedem, dacă e, cobor eu la victoriei. Da tu totusi grăbeşte-te.

eu: Da mă.

Metroul închide uşile şi pleacă. Eu mă plantez în faţa uşii, cu mobilul în mână, stresând oamenii din jurul meu cu sunetul pe care îl scoate clapa. Nu aveam stare. Frate, nu mai ajunge o dată ăsta?! Şi aştept. Şi aştept. Şi aştept. Şi văd staţia.

Cobor, o iau la fugă. Mă întâlnesc cu Arina, şi o luăm la fugă spre scări. Eu cu mobilu’ în mâna, aia în faţa mea. Şi sună telefonul. Şi răspund, dar îl ţin în mână. Şi fug. Şi aveam botine în picioare. Nişte botine care cam aluneca ele aşa. Eram pe la jumătatea scărilor. Metroul de mult în staţie cu uşile deschise. Şi fug, şi alerg, şi cobor, şi tropa tropa tropa tropa făceau botinele mele. Zic dacă eu acum alunec pe treptele astea, mor! Mai aveam 5 trepte când aud – ATENŢIE! SE ÎNCHID UŞILE!. Simt că mi se face rău. Arina era în faţa mea. Deja vedeam cum ea urcă şi eu rămân ca fraiera pe afara. Gândul ăsta mă ambiţionează teribil. Bag un pardon, pardon!, sar ultimele 3 trepte cât de uşor pot (botinele mă-sii). Văd beculeţul aprinzându-se, uşile se închid, Arina înăuntru, eu simt că leşin şi mă arunc cu totul în metrou. Ţsss… Timpul se opreşte în loc, eu cu o faţă distorsionată de groază păşesc în metrou, fac o schemă de matrix, mă unduiesc printre uşile gata să mă storcească naibii acolo, şi zdrang se-nchid uşile. Îmi era şi teamă să mă uit – am intrat? n-am intrat? am rămas p-afară ca proasta? sau mai rău, oi fi rămas prinsă între uşi? Şi DA! Victorie, dulce victorie! Am reuşit. Inima mai-mai să-mi sară din piept.  Să mor acolo de inimă şi nu alta.

Da’ stai să-ţi zic, ţaţo, nu mă-ntrebi?! Când să mă dezmeticesc mai bine, sună telefonul. Mădălina. Cu un zâmbet tâmp glorios pe faţă, răspund.

eu: Am urcat! strig, mai mândră şi entuziasmată ca niciodată.

m: Băăă, eu am coborâââât!

Mie îmi pică faţa, geamuri simt că se sparg în spatele meu şi toata gloria se duce pe apa sâmbetei. Păi pizda mă-sii ce ta-su mă-sii, eu era cât pe ce să îmi sacrific acilişa viaţa, de geaba?!

eu: Du-te măăă, ce pana… zic cu cea mai posomorâtă, dezamăgită, distrusă, futută, voce posibilă.  Hai fraate, biiine, hai că o să cobor la prima şi te aştept acolo.

Şi gata.

Da. Şi uite aşa.

HA! ştiam eu!

Daa! Ştiiaaam eeeu, că ieri seară am vazut-o pe Andreea Verde la metrou la Victoriei. Sunt cineva!

P.S: Par mega disperată nu?:))  Ideea e că mă simt genial atunci când văd în faţa mea un blogger pe care îl citesc şi care îmi place foarte mult. 😀 Îţi dai seama că dacă eu l-aş vedea în faţa mea pe Brian Molko, la mai puţin de 5 metri distanţă, probabil aş cădea grămadă şi m-aş împrăştia toată pe jos.