că cică iacătă primul post de 2010.

Da mă. A mai trecut un an. Şi totusi… parcă mă lasă rece. Sau… nu.

Ştii, eram zilele trecute p-aici pân’ casă, cu periuţa de dinţi în gură, telefonul în mâini aşteptând un mesaj cu un banc cu melci (am primit în schimb unul cu ciori, în caz că vă întrebaţi. şi dacă sunteţi şi mai curioşi, era ceva de genul Î- De ce cârâie cioara în zbor? R- Schimbă vitezele. -> reacţie de BWAHAHAHAHA, râs isteric, chestii.) şi ascultam MGMT – Time to pretend, parcă. Băi şi stăteam eu aşa şi mă gândeam… şi stiţi ce am realizat? O chestie tare de tot. Băi ştiţi reclama aia de la Lion, cu nush-pana-mea-câte accidente se petrec in casă, Sfatul Lion – Stai afară! ? Băi vă zic, sfatul ăsta e făcut pentru mine! Mă jur! Deci eu (cu fanii meeeei) fac parte din statisticile alea.

Vreţi detalii? Păi hai să vă explicitez. Când eram mică, am căzut cu chiuveta. Da, ştiu, sună amuzant (de fapt, chiar e, că şi acum râd când îmi amintesc şi povestesc, dar zău că atunci n-a fost). Da, ştiu, sună stupid. Da, ştiu, stai şi te întrebi „bă cum căcat poţi să cazi cu chiuveta? la urma urmei, e o chiuveta, ce plm.„. Chestia e că eram mică. Şi din această informaţie vitală, ce aflăm noi? Aflăm că dacă eram mică, înseamnă că eram mică pe bune. La înălţime adică. Rezultă că eram mică de înălţime şi nu ajungeam să mă văd în oglindă. Că, na, ca tot omu’, vroiam şi eu să mă văd în oglindă. Dar nu puteam. Pentru că eram mică şi nu ajungeam. Băi şi ce-mi dă-n gând ideea? Ia să mă urc eu pe chiuvetă. Toate bune şi frumoase, numai că_chiuveta aia, băi a naibii, n-avea picior. Şi m-a ţinut o dată, de două ori, eu am văzut că merge, i-am dat înainte, până într-o zi când, iacătă, oricât de anorexică aş fi fost eu, chiuveta, săraca, n-a mai rezistat. Băi şi m-am dus. Grămadă. ZDRANG! -sunet-înspăimântător-din-baie-de-chiuvetă-ce-se-dărâmă-şi-se-face-ţăndări- Chiuveta a căzut cu totul, s-a făcut praf, ai mei au venit îngroziţi la auzul zgomotului terifiant, eu am avut noroc că stătusem rezemată şi de cadă şi am alunecat în ea şi astfel nu m-am tăiat decât foarte putin la mâna dreaptă. Şi acum mai am semn. E un semn. Mic. Că şi eu eram mică, şi n-ar fi dat bine cu un semn mare. Şi asta a fost.

Mai apoi, când am primit primele mele role, atât îmi erau de dragi că şi în casă mă dădeam cu ele. Până într-o săptămână când am hotărât că mai bine lasă. Mai întâi, am spart (habar n-am cum) o vază d-aia mare, scumpă, chinezească (în sensu că pe bune, era d-aia veche si calumea, tradiţională, chestii), ce să mai, o şmecherie de vază. Am spart-o. Şi am avut noroc totuşi, că n-am încasat decât o palmă de la maică-mea (a fost şi singura). Dar cum mi se rupea mie de minunăţia de vază, am continuat, când eram singură p-acasă. Până când, într-o zi, nasoală rău de tot, era frig, ploaie, fleoşcăială, ee, ce să mai, de căcat, am alunecat. În casă. Cu rolele. Am căzut lată. Şi pentru un moment (care am crezut că nu se mai termină) n-am mai putut să respir. Si atunci m-am panicat rău şi am zis plm, îmi bag picioarele, gata cu rolele în casă.

Ceva de genul mi s-a mai întâmplat o dată. Tocmai văzusem filmul ăla, Karate Kid, sau pana mea, şi eram în febra aia (am eu o vagă impresie cum că mai mulţi am fost mari fani Karate Kid. recunoaşteţi că era shukarie rău nenea miaghy!). Şi am încercat să fac io o mişcare d-aia de whoaaa-haaa-iaa-ceva-acolo în aer. Băi şi a fost tragic. Că nu numai că nu mi-a reuşit, da’ am căzut grămadă. Şi eram întinsă pe un covor hidos, cu privirea înceţoşată, fară să mai pot respira, şi m-am panicat, da’ a trecut totu’ repede slavă cerului, şi când mi-am revenit mi-am zis frate, imi bag picioru’ în miaghy san, karate nu-i de mine!.

Ani mai târziu era să dau foc la casă. Pe scurt, mă hotărâsem pentru prima dată să gatesc ceva, mai exact să fac cartofi prăjiţi, nu mi-a ieşit, ulei încins, flăcări, kaboom, sfârâitul ce nu m-a lăsat săptămâni întregi să mai dorm şi motivul pentru care îmi e sincer frică să gătesc ceva pe bune. Încă nu pot, trebuie să mai treacă ceva timp. Şi acum vorbesc chiar pe bune, am rămas traumatizată de momentul ăla şi îmi îngheţă sângele în vene când aud sunetul ăla. Nu mai zic de cât am spălat pereţii, mobila şi ce mai era de negreala aia care să făcuse. Să mai menţionez şi tavanul care era o adevărată operă de artă?

Nu de mult mi s-a ars televizorul, care parcă s-a exorcizat în faţa mea, sfârşind cu un sunet grotesc şi mult fum ieşind din el. Aia a fost ceva la care chiar nu mă aşteptam. Iar acum o lună mă trezesc că îmi fac prizele din cameră fiţe. Am început să mă crizez şi le-am cerut alor mei să schimbe dracului prizele alea că eu nu mai suport, o să mor în propria casă! Pe cea mai importantă au schimbat-o, mai e una.

Şi oricum, mai sunt si obişnuitele lovituri de tot ce mă înconjoară, mă lovesc de mobilă când gesticulez în timp ce vorbesc la telefon, intru în pereţii de pe hol (băi nu ştiu, holul ăla… fac prea devreme stânga, pot să jur că bucătăria e mai aproape decât e ea de fapt), intru în uşi pe care nu le văd că sunt închise (holul e de vină! că e întuneric şi eu vreau să fac o faptă bună şi fac economie şi nu mai aprind lumina pentru 5-6 paşi pe care îi fac până intru într-o cameră), etc etc.

Da, deci cum ziceam, sfatul Lion e pentru mine. Anyone join the club?

Cât despre 2009… nu simt că am realizat mare brânză. Să vedem.

– mi-am făcut pentru a… 7 oară? cred… blog.

– şi tot legat de asta cu blogul, simt că dubiţahippie începe să devină ca un brand aşa, un nume, chestii :> :)) (not.)

– am fost la b’estfest (e o chestie băi…)

– am intrat la un liceu bun, şi de care chiar sunt foarte mulţumită, deşi la început am regretat enorm.

– mi-am făcut prieteni noi şi de asta sunt chiar foarte, foarte mândră. chiar dacă pe unii nu ii văd atât de des pe cât mi-ar plăcea.

– mi-am făcut şi câţiva prieteni online pe care clar o să ii cunosc personal anul ăsta.

– hmm… sunt fericită că mi-am luat un laptop. pe bune, viaţa mea a devenit mai frumoasă (nu e chiar cuvântul potrivit) de când îl am pe Lenovo aka LenovoDude aka Prafilinski.

– mi-am luat bocanci. finally! iiii!!!

– şi alte chestii pe care acum nu mi le amintesc şi care probabil nu sunt atât de importante pe cât ar trebui să fie.

Restul… au fost poate doar nişte detalii mai puţin interesante.

nu e bine.

Nu, zău, chiar nu e bine. Deloc. Îmi simt conştiinţa al naibii de încărcată. Problema mea e că în ultimul timp mă simt vinovată pentru orice tâmpenie. Şi o ţin minte mult timp şi mă seacă. Şi e foarte nasol.

Starea mea e într-o continuă schimbare. Ba râd şi mă simt genial în pauza asta, în următoarea mă simt groaznic. Ba vreau afară pe iarbă în curtea liceului, ba vreau să stau în clasă şi să mă dezintegrez pe scaun. Şi e aşa aiurea. Şi mă frustrează enorm când lumea nu înţelege că eu am o stare de-aia de nu am chef azi. Şi parcă fix în momentele alea se găsesc toţi să sară pe tine că cei ai păţit, că de ce eşti supărată, că uite aşa, şi-n aşa fel (bine, acum vorbesc la general. hai, hai, că aşa e!).

Mă simt vinovată că mă port urât cu tata. Mereu am ceva împotriva lui. Şi ştiu că îl fac să se simtă prost, şi mă simt şi eu prost în acelaşi timp. Pentru că îmi sare ţandăra din orice prostie, şi el se supără, şi face cum face, că tot eu mă simt vinovată. De parcă ar fi vina mea că el nu e în stare să bată la uşă, ştii? Sau de parcă ar fi vina mea că el nu are răbdare. Să mă lase-n pana mea. Sau – că cică ies prea mult, ia haai, să văd ce fac cu asta, căăă lui nu îi place deloc, şi căăă eu când mai învăţ, aşa că ia haaai. Ies prea mult din părţi. Eu ies doar vinerea sau în weekend, şi nici atunci săptămânal. Pentru că nu am bani. Ce să-i faci, famelie mare, renumeraţie mică. Deci chiar dacă eu ies rar, tot mă face sa mă simt vinovată pentru simplul fapt că arunc banii pe o bere şi la o narghilea, care, după el, e de geaba. Pana mea.

Mă simt vinovată de faptul că eu vreau să fac multe, dar nu am bani. Nu îmi permit sa fac tot ce îmi doresc. Am mai vorbit eu despre asta. Îmi doresc să îmi pot lua un job, ca să am banii mei, că să pot ieşi la o tequilla pe banii mei, ca să pot să fac cursuri pe banii mei, şi să îmi iau chitara aia pe banii mei. Asta a sunat ceva gen, banii mei, valoarea mea. În fine, nu contează. Vreau ca ai mei să nu mă mai facă să mă simt vinovată. De ce mă simt vinovată că le cer 10 lei care, oricum nu îmi ajung pentru toată săptămâna pentru mâncare şi pe care îmi e şi aşa să îi cer când îi aud că se lamentează toată ziua de cât de prost le merge. Ştiu, ştiu. E viaţa grea în Românica.

Sau mă iau cu da de ce te inchizi imediat în camera ta când vii. ai o problemă, ai păţit ceva, ce s-a întâmplat? S-a întâmplat pe dracu. S-a întâmplat că m-am săturat să vă aud pe voi.

Ok. Nu e bine deloc. Vorbesc urât de ai mei. Şi poate nu am de ce şi poate totul e în capul meu. Şi poate exagerez. Şi deci, o să mă simt vinovată.

De ce mă simt vinovată? De ce nu poate să mi se rupă aşa de toot ce e în jurul meu, să trântesc câte-un pana mea la fiecare chestie?

Îmi simt conştiinţa încărcată. Poate ar trebui să mă spovedesc. Sau aş putea să merg la o asociaţie gen AAA – Salut, eu sunt Andra şi sunt o frustrată cu o conştiinţă încărcată.

De mâine îmi promit că o să fiu mai miserupistă. Am zis!

nu ştiu ce vreau să mă fac când o să fiu mare!

Şi mă frustrează îngrozitor subiectul ăsta.

Mi-ar plăcea să fac ceva ce include mult travelling. Mi-ar plăcea să mă fâţai prin lume făcând tot felul de reportaje, despre de toate. Cultură, muzică, oraşe, famous places. Chestii de genul. Photojournalism. Poate câte o recenzie – două, din când în când. Mi-ar plăcea să fac reportaje pentru Marie Claire. Marie Claire este o revistă genială, pentru reportajele pe care le face. Nu cred că am citit vreodată vreun reportaj plictisitor sau neinteresant în revista aia.

Bine… astea sunt vise. Nu ştiu cât de mult vor deveni realitate. În cazul în care nu reuşesc asta, o să mă specializez într-o limbă străină (engleză/ franceză/ japoneză) şi o să îmi câştig existenţa ca profesor universitar (pentru că nu sunt plătiţi rău deloc!), şi probabil o să traduc cărţi.

Ştiu însă două lucruri de care sunt absolut sigură:

– nu o să am mai mult de 2 copii. hai poate 3, cu indulgenţă maximă.

– o să îmi cresc copiii cu rock şi o să îi duc la concerte folk.

cam nasol.

Ok. Trebuie să îmi stabilesc nişte principii. Nu pot să alerg după mai multe lucruri odată, asta e clar. Ideea e că… e atâât de nasol când vrei să înveţi cât mai multe chestii, să faci cât mai multe şi nu poţi. Nu din cauza timpului. Nu din cauza părinţilor. Nu din cauza celor din jurul tău. Nu. Ci din cauza banilor.

Bun. Let’s chill şi să gândim clar problema. Banii contează. Că ei nu contează, că nu aduc fericirea, că nu bla bla bla,  astea sunt baliverne.

Având în vedere faptul că sunt la filologie, duc o viaţă liniştită, nu sunt stresată cu teme & stuff. Avantajul meu este ca am ceva timp liber la dispoziţie, pe care vreau să îl folosesc cu cap.

Vreau să fac chitară, franceză şi japoneză. Şi pe astea o să le fac pentru că astea sunt priorităţile mele acum. Bun. Deci am stabilit asta.

Doar că… mi-aş fi dorit să pot să fac şi actoria, problema fiind însă banii, pentru că deh, costă, şi alta ar mai fi şi că am aşa o chestie la actorie să nu merg singură. Deci o să o tai de pe listă. De asemenea, aş mai fi făcut şi germană numai pentru că îmi pare rău de ăştia 4 ani în care, să zicem că prins basic-urile. Dar cum acum fac franceza, o tai si pe asta de pe listă. Şi aş mai face si engleză, dar având în vedere că abia la anul mă înscriu pentru examene cu speranţa că îmi voi putea continua studiile în Anglia, şi oricum înainte de examene o să fac cursuri la Shakspeare School, nu prea are rost.

O ultimă prioritate ar fi aceea de a merge în Iron City, pentru că acolo au cărămizi (*). Acestea fiind spuse, mi-am făcut o ordine în creieraş, şi mi-am stabilit nişte priorităţi. Şi astea rămân. Am zis!

Mi-au îngheţat mâinile pe laptop. Mă duc să îmi fac un ceai. De la Greenfield.

* Îl ştiţi pe Johnny din Ed,Edd&Eddy? Hai măă, ăla care se fâţâie pe acolo cu o scândură după el. E, aşa mă văd eu pe mine cu o cărămidă. Cărămidă, pe numele lui, pentru că e o cărămidă de sex masculin, pricepi?

** Gen, „bă, o ştii pe Andra? care mă? aia mă, obsedată după cărămizi şi dubiţe hippie.